Ora Regelui, sau despre cum se naște o idee frumoasă

Preluare de pe Site Revista Flacara
Material de Corina Anghel, September 30th, 2012

Ideea unei emisiuni-serial despre monarhie și rolul ei în istoria românească s-a născut, oarecum neașteptat, tocmai la televiziunea publică, acolo unde, decenii întregi, chiar şi simpla menţionare a cuvântului REGE a fost considerată subiect-tabu. Se întâmplau toate acestea după ce, mai ales în primii ani de după decembrie ‘89, numele Regelui Mihai era pomenit în contexte mincinoase, preluate de la maeștrii propagandei comuniste.

„Toate poveştile românilor încep cu «A fost odată un împărat…». Nu un preşedinte.“ – Marilena Rotaru

Întâmplător sau nu, prima difuzare pe post a emisiunii Ora Regelui a avut loc în timpul unuia dintre cele mai sinistre episoade politice postcomuniste care a aruncat în aer, odată cu bombele dezbinării naţionale, şi ultimele aparenţe de respect faţă de valorile democratice esenţiale: civism, solidaritate umană, respect. În timp ce, prin ”sticla” majorității canalelor tv țâșneau şuvoaie de ură fratricidă, cu o voluptate a demolării de o incredibilă violență, pe TVR 1, sâmbătă de sâmbătă, de la ora 13, timp de o oră, România parcă renăștea din profunzimea mesajului de iubire de ţară scris în istoria cea adevărată şi neîndeajuns de cunoscută a regilor României. Oază mirifică într-un deșert devastat de convulsii, emisiunea era plăsmuită cu rigoarea unui manual de istorie, dar şi cu rafinamentul unui iscusit narator, aducând binecuvântate povești parcă desprinse de lume şi mărturii limpezitoare despre rolul monarhiei în construcţia României moderne. Reportajele, interviurile, materialele de arhivă s-au contopit într-o emisiune de atmosferă născută de un trio de profesioniști: Marilena Rotaru, Camelia Csiki şi Bogdan Şerban Iancu (cu sprijinul devotatei producătoare Cristina Ţilică).

Am încercat să intru în culisele acestei emisiuni, să construiesc un fel de making off, dar mi-a ieşit mai degrabă o tandră răsfoire a emoţiilor trăite de cei trei realizatori, în istoriile lor despre cum să te simți nemuritor printre regi şi regine. Recunosc că și eu am fost prinsă de mirajul subiectului care m-a proiectat înapoi, în alt timp și alte vremuri. M-au năpădit aducerile aminte ale bunicii mele ce îmi povestea cum, pe la cinci-şase ani, se juca prin gardul Palatului Cotroceni cu copiii Casei Regale… Sau acelea ale tatălui meu care, ofiţer de cavalerie fiind, ajunsese în preajma Regelui Mihai. Nu rata niciun moment festiv în care să nu povestească despre aceste întâmplări. Era povestea lui regală…

Mi-am descoperit memoria blând răvășită în timp ce dna Marilena Rotaru îmi relata cum a ajuns să-i ia primul interviu M. S. Regele Mihai. Ani în şir, anii porției noastre de „libertate” de tranziţie, nu a avut voie să-şi difuzeze filmele cu şi despre Familia Regală decât prin pieţe, prin spații involuntar nonconformiste, pe la manifestările promonarhice. Toate materialele filmate, adunate în zeci de ani, unele realizate chiar şi în televiziunea comunistă a anilor ‘70, alcătuiesc o arhivă impresionantă; este sursa principală pentru Ora Regelui al cărei buget de austeritate limitează, din păcate, atât realizarea unor reportaje ce presupun o amplă documentare, cât și achiziționarea unor extraordinare arhive constituite mai ales după prăbușirea regimului Ceaușescu.

Fiecare dintre cei trei realizatori are propria sa conexiune cu tema regalităţii, dar comun tuturor le este sentimentul unui uriaş privilegiu; nu doar acela de a fi părtaşi la îngăduite episoade din viaţa unei Familii Regale, dar, mai mult decât atât, de a fi descoperit personalități ale căror valori iradiază ca o aură.

De când am simţit că încep să devin ceva, mi-am dorit un singur lucru: să transmit emoţie şi, dacă se poate, chiar să o creez, se destăinuieşte Dna Rotaru. Aşa m-au dus paşii şi spre Rege. De fapt, povestea asta începe odată cu mine: certificatul meu de naştere este emis sub Regatul României. Îmi amintesc iarna lui ‘54 când nămeţii acoperiseră casa, iar tata ne lua duminica, pe mine şi pe fratele meu, în patul părinţilor, ca să ne arate albumul cu fotografii. Acolo l-am văzut prima oară pe tata – chipeș ofiţer, în uniformă, cu sabie; fusese decorat de două ori de Regele Mihai, o dată cu Coroana României cu Spade şi, a doua oară, cu Coroana României cu Spade şi Frunze. Într-o altă fotografie era întins pe un pat de spital de campanie, la Oradea, iar la căpătâiul lui se afla o prezenţă feminină foarte distinsă. Era Regina Mamă Elena… Tot în album se afla o bucăţică de ziar, cu portretul Regelui Mihai tânăr, iar pereţii din casele bunicilor erau plini cu pozele rudelor noastre – ofiţeri în uniformă regală. Tata încerca totuşi, din prudenţă, să ne ţină departe de poveştile regalităţii. Vă daţi seama cum a reacţionat când m-a auzit legănându-l pe fratele meu mai mic cu Trăiască Regele, fără cuvinte, aşa cum mă adormea bunica Ecaterina, din partea mamei! Am crescut, aşadar, cu drumul presărat de aceste întâmplări. Simbol, destin?… Nu ştiu. Dar să revin la televiziune şi la Rege. Un prim pas, după ‘89, a fost emisiunea Memoria exilului românesc realizată fără alt ajutor, decât al Sfântului Duh. Atunci am cunoscut oameni care mi-au umplut sufletul şi mi-au dat speranţa că nu e totul pierdut, chiar dacă la TVR întâmpinam toate opreliştile posibile. În toamna lui ‘91, după ce am fost concediată de la TVR în urma articolului Libertatea de a fi minţiţi, publicat în Cotidianul, am pornit spre Versoix: vroiam să-i iau un interviu Regelui. Plecasem cu un sunetist de aici, din TVR, cu maşina lui, iar la München ne-au ajutat cei de la Europa Liberă (unde se citea articolul meu de câteva ori pe zi) să obţinem viza pentru Elveţia şi să fim primiți de Rege. Ba chiar am făcut rost şi de un cameraman, un coleg fugit de ceva timp din ţară, care s-a oferit să ne ajute. Pe măsură ce ne apropiam deja simţeam că paralizez de emoţie. Locuinţa se afla într-o zonă foarte verde, cu copaci mulţi, ca la un capăt de lume. N-am să uit niciodată cum l-am văzut prin uşa de sticlă, apropiindu-se, drept, înalt… De la primele cuvinte mi-am dat seama că ştia tot: despre articol, despre cum m-au dat afară, ba chiar m-a sfătuit să-i dau în judecată, că voi câştiga… Ne-am aşezat ”la cadru”, am început să vorbim, trăiam clipa mea regală, pluteam… când îl aud pe operator: „Majestate, n-aveţi o şurubelniţă?”. Mi-a venit să-l omor! În schimb, Regele şi-a scos calm microfonul, s-a dus în altă cameră unde avea sculele şi s-a întors cu şurubelniţa: „Ia vezi, asta merge?… Da’ să ştii că în Anglia, ai să vezi, sunt trei feluri de prize…” Aşa s-a spulberat tot tracul meu şi m-am lăsat cuprinsă de acea căldură a Regelui, a unui om care a suferit mult pentru dragostea lui.

Marilena Rotaru, primind Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate, în 2008, de la însăşi Majestatea Sa.

M-a impresionat faptul că, în timp ce eu aveam multe asperităţi, reacţii şi cuvinte dure faţă de cei care îl ţineau departe de ţară, Majestatea Sa îi numea cel mult „adversari”, „oameni cu opinii diferite”. Atitudinea asta venea din educaţia primită de la mama sa, Regina Elena, dar, fireşte, şi din alcătuirea sa regală. L-am întrebat de ce a refuzat atunci când, în decembrie ‘89, a fost sunat şi i s-a propus întoarcerea în ţară? Mi-a răspuns: „Pentru că oamenii care au murit în decembrie nu au murit pentru mine. Şi nu o spun cu orgoliu, dar nu puteam să folosesc sacrificiul lor pentru dreptatea mea.” Pe drum, la întoarcere, operatorul m-a adus cu picioarele pe pământ: „Adică tu cine crezi că îi trimitea avionul? Vroiau să mai scape de-o grijă…”. Interviul a fost difuzat de SOTI, prima televiziune privată din România…

Aşa a început seria de documentare, interviuri etc. pe care le-am făcut cu Familia Regală. Acum, în iunie, m-am dus la Radu Călin Cristea, tocmai numit director general interimar al TVR, ca să-mi aprobe producţia unui film legat de cei 85 de ani de la urcarea pe tron a Regelui Mihai. El a mers mai departe și mi-a propus să ne gândim la ideea unei emisiuni săptămânale despre monarhie, ”cândva la prânz, sâmbăta, poate pe (TVR) unu …” Şi aşa s-a născut Ora Regelui. S-a lucrat pe repede înainte și prima emisiune a ieşit pe post după două săptămâni de producţie. Un record! Dar ne-a ajutat și arhiva de documente – uriaşă! Enorm de multe lucruri nu se cunosc, trebuie să facem cumva publică istoria adevărată a regalității românești. Apoi sunt evenimente din actualitate care se petrec şi de a căror importanţă vorbesc oameni bine documentaţi, unii chiar tineri. Avem o rubrică: Mărturii şi dialoguri despre monarhie. Fiecare emisiune deschide căi și punți către următoarea. Va fi un drum lung. Şi extrem de necesar pentru lumea asta care ştie extrem de puţin despre, aş zice eu, propria sa natură, despre identitatea sa.

Camelia Csiki lucrează la Ştiri, dar între două sincroane şi trei montări îşi face timp pentru Ora Regelui, proiect de suflet, în care a intrat cu propria ei poveste despre Regii României.

Totul a început cu documentarul pe care l-am făcut pentru TVR de Ziua Regelui, din 10 mai 2007, o reconstituire a drumului parcurs de inima Reginei Maria. S-a filmat în trei zile: o zi la Balcic, una la Bran şi, în fine, la Bucureşti, la Muzeul Naţional de Istorie, în depozit, la subsol, unde se şi află acum inima Reginei. A fost, de altfel, o întreagă aventură să reuşim să o filmăm, şoferul a şi fotografiat-o, după întortocheate încercări de obţinere a aprobărilor necesare. Filmul, pentru care am luat premiul APTR pentru debut, va fi redifuzat în Ora Regelui. Inima mai fusese filmată şi în ‘71 când a fost adusă în Bucureşti, dar caseta a dispărut, luată de Securitate.

Camelia Csiki, filmând la castelul Bran pentru Ora Regelui

Revin la prezent… În iunie 2007 am fost acreditată să particip, ca reporter al TVR, la aniversarea nunţii Principesei Mărioara, la Belgrad unde, descoperind cu îngrijorare că nu aveam ţinută pentru recepţia de gală, am fugit la cumpărături. Probabil că Principesa Margareta m-a auzit vorbind despre asta şi, seara, la dineu, mi-a şoptit complice: „Asta e rochiţa?”. A fost primul, dar nu şi ultimul moment care mi-a dezvăluit natura spontan umană a Principesei, atentă şi grijulie cu cei din jur, apropiindu-se cu drag şi umor de persoanele care îi capătă încrederea.
„Nimeni nu mai poate invoca lipsa de acces la informaţia legată de monarhie; se găseşte peste tot, pe site-urile Casei Regale, în presă, în social media.” – Camelia Csiki

Prestanţa şi altitudinea regală, a întregii familii de altfel, sunt de fond, nu de protocol. Şi asta te face să te comporţi în ambianța lor cumva în acelaşi fel, fără a simţi asta ca o impunere. Ceea ce m-a apropiat, la modul foarte personal, de Regele Mihai, a fost accentul, cadenţa şi modulaţiile vorbei lui, care, atunci când mi s-a adresat prima oară, mi-au adus aminte, cu o tresărire, de bunica mea născută în Ţara Bârsei. Am regăsit chiar şi anumite cuvinte, specifice locului, unele arhaice; firesc de altfel, pentru că Regele şi-a petrecut mare parte din copilărie la Sinaia, în aceeaşi zonă etnografică, dacă vrei.

Am mai cules din „tolba cu poveşti regale” a Cameliei un colţ de zâmbet stârnit de imaginea puştiului ei de numai şase ani, salutând ca regii, aşa cum a prins el mişcarea din documentarele la care se uită împreună cu mama, în cadrul obligatoriului „quality time”.

Bogdan Şerban Iancu susţine, mai în glumă, mai în serios, că este monarhist de la 7 ani, după ce a văzut prima oară celebra fotografie a Regelui Mihai tânăr, adusă pe furiș în casă de tatăl său. Cert este că, având în familie foşti ofiţeri în armata regală, mulți dintre ei trecuți prin închisorile comuniste, Bogdan a ştiut clar, după ’90, ce drum are de ales. Un drum pentru care era să fie dat afară din TVR pentru că, de Paştele din ’92, fugise din emisie doar ca să atingă maşina Regelui Mihai, pe şoseaua Kiseleff.

Prima întâlnire cu Majestatea Sa a avut loc în timpul vizitei sale la Putna, în ‘97, când m-a trimis Borcescu, şeful meu, să fac un material. Aşteptam de 12 ore să ne putem apropia pentru un scurt interviu, eram rupţi şi ne miram cum, Doamne iartă-mă, rezistă Regele în picioare de atâtea ore. Până la urmă, când a aflat de câte ore suntem acolo, s-a întors către mine, mi-a întins mâna şi primul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Vă rog să mă iertaţi! Lăsaţi-mi doar un sfert de oră”. Eu să îl iert pe un Rege!? Atunci a început totul. Au urmat întâlniri, nu multe, dar care m-au marcat, pentru că lângă Rege devii mai bun şi mai uman. Emisiunea asta nouă, Ora Regelui, mi-a readus un val de amintiri, mărunte poate, dar cu savoare. E de notorietate pasiunea Majestăţii Sale pentru tehnică, în special pentru maşinile de epocă; trece cu mâna pe sub aripă, capotă şi spune: ăsta e Bantam, ăsta e Ford, ăsta e Jeep Willis… După dimensiunea şi forma poansoanelor.
„Membrii Familiei Regale nu critică, nu dau sugestii, înţelegi totul din cele mai discrete gesturi. La Casa Regală guvernează bunul simţ şi modestia.” – Bogdan Şerban Iancu

La Săvârşin, unde tocmai am filmat o emisiune pentru Ora Regelui, se amenajează un muzeu al maşinilor lui, într-un fost grajd, impecabil de altfel. Acolo va fi dusă toată colecţia sa. Că veni vorba… Majestatea Sa iubeşte maşinile, îl vezi cu cât drag meştereşte la ele, dar adevărata pasiune se simte când e la volan. Conduce cu viteză, ca un pilot de curse (ceea ce a şi fost în tinereţe), dar cu talent şi cu o graţie, cum să-i zic? Aristocratică? Eram la Aubonne (unde locuieşte împreună cu Regina Ana, la vreo 40 de km de Geneva) să filmăm, şi m-a luat cu el, ca să ducem jeep-ul, la garaj, drum de vreo 14 km. N-am rezistat şi, cu un handycam, l-am filmat tot drumul, fără să-i cer voie. N-a zis nimic, o singură dată s-a întors spre mine şi mi-a zâmbit, într-un fel care îmi confirma că este un moment împărtăşit. Aşa sunt ei: nu critică, nu dau sugestii, înţelegi totul din cele mai discrete gesturi. La Casa Regală guvernează bunul simţ şi modestia.

M-am străduit să-i smulg câteva vorbe și lui Radu Călin Cristea. Toți îmi spuneau că fără ideea lui, fără grija și însuflețirea cu care s-a ocupat de această emisiune, Ora Regelui ar fi putut fi o abstracțiune. M-a amânat politicos. Am revenit. Mi-a spus, totuși, într-un târziu, după multe insistențe:
Radu Călin Cristea, cel care a făcut să se întâmple povestea frumoasă a unei emisiuni de mult aşteptate.

Cred că s-a întîmplat ceea ce trebuia să se întâmple de multă vreme. Prin Ora Regelui televiziunea publică încearcă să repună în drepturile ei partea cea mai bună și sănătoasă a istoriei naționale. M-am simțit onorat să pot fi alături de această emisiune care s-a născut la timp, simplu, cu o anume grație și cu o naturalețe…regală.

După conversaţiile cu cei trei teleaşti și scurta confesiune a lui Radu Călin Cristea, m-am gândit că Ora Regelui ar putea fi folosită ca material didactic în şcoli, nu doar pentru lecţiile de istorie, dar şi pentru cele de educaţie civică. Societatea românească suferă din cauza absenței modelelor și istoria regalității noastre poate însemna o oglindă în care să ne vedem nu doar trecutul, ci și viitorul. Monarhia. O temă. De citit. De scris. De reflectat. Și multe de învățat despre vremuri de glorie ce nu apun niciodată.

Workshop foto catwalk organizat de Yellow Store cu Sebastian Enache

Sâmbătă am luat parte la Workshop-ul Foto Catwalk organizat de Yellow Store prezentat de fotograful Sebastian Enache. Am facut cunoștință cu noțiuni de fotografie de podium și cu tehnica necesară de care trebuie să dispui la fotografierea unui astfel de eveniment, într-o discuție deschisă și captivantă. Partea teoretică s-a desfășurat în fața magazinului Yellow Store din Sun Plaza Shopping Center iar partea practică la etajul mall-ului pe podiumul amenajat pe care au defilat câteva modele purtând colecțiile brandurilor prezente în Sun Plaza Shopping Center. A fost o adevarată plăcere să iau parte la acest workshop unde am vorbit aceeași limbă, cea a fotografiei.
Mulțumesc Yellow Store, mulțumesc Sebastian Enache.
Aici am câteva fotografii realizate la defilare:

Basm de la Concursul International “Basmele Reginei Maria” ediția 2012 de Anca Maria Tache

Pădurea privighetorilor

A fost odată ca niciodată. A fost…pe când puricii purtau veșminte cusute în fir de aur de mâna ursitoarelor, o pădure mare și frumoasă, o pădure misterioasă, cunoscută în toată lumea pentru cântul deosebit al privighetorilor ce locuiau într-însa.

Această pădure era însă păzită de un blestem. Oricine pătrundea aici și auzea cântecul păsărilor surzea. Atât de puternic era glasul privighetorilor, acestea având cuiburi așezate în coroanele fiecărui copac din sutele care umbreau acel pământ.

Notele muzicale ale măiestrelor păsări izbucneau doar la lăsarea serii, încântând ținuturile vecine până la a doisprezecea milă, iar în nopțile cu lună plină cântecul se transforma în acorduri cristaline de vioară și din depărtare se vedeau pâlpâind, printre crengile copacilor, luminițe scânteietoare. Se spune însă că, de la marginea pădurii nu se auzea nici măcar un sunet și nu se vedea strop de lumină, doar un întuneric adânc și apăsător care te absorbea spre sufletul unui iad negru…negru.

Acest întuneric era umbra unui Paradis, care la rândul lui își lua lumina din alt Paradis. În miezul desișului negru, privighetorile cântau, iar din pliscurile lor se înâlța spre cer, prin abur, praf auriu, unindu-se de la fiecare pasăre în parte într-un norișor. Era un spectacol minunat, dar nimeni nu-l putea vedea. Cel puțin, încă nimeni nu-l văzuse. Dar exista un ales…doar unul.
La marginea pădurii, veștejită de trecerea anilor zăcea o căsuță ponosită în care locuiau un bărbat văduv și fiica lui Kore. Acesta însă, era mai tot timpul plecat prin cătunele vecine, muncind prin curțile sătenilor, câștigându-și astfel traiul.
Kore, o fată în vârstă de șaptesprezece ani, slăbuță și slută a crescut mai mult singură, întunecimea pădurii punându-și oarecum amprenta asupra aspectului ei.

Într-una din zile, pe când se afla singură, respectându-și ritualul zilnic de curățire a căsuței, observă că sub preșul din mijlocul odăii, podeaua era tăiată sub forma unui capac dreptunghiular, ce părea a fi o trapă. Kore trase puternic de aceasta și spre uimirea ei, i se înfățișă un întunecat tunel subteran. Lângă capacul proaspăt deschis, de unde se înălța un miros rânced de pământ, se zărea inscripționate câteva cuvinte: ” Ferește-te de duhuri; dacă sunt rele te vor atrage în infern; dacă sunt bune nu vor veni. Știam că vei ajunge aici! Mama…”

Odată pătrunsă în tenebrele casei în care copilărise, în fată se dezmorțeau sentimente aruncate cândva într-o parte latentă a ființei. Este vorba de un fel de spaimă, pe care ea, crescând în pustietate de mică, nu reușise să o cultive, amestecată cu o adrenalină intensă care o chema înainte, nelăsând-o să părăsească negura tunelului.

Se pare că ceva știa unde ea trebuie să ajungă, pentru că se trezi în mijlocul unui Paradis: firișoare jilave de iarbă îi gâdilau tălpile, strecurându-se domol printre degetele piciorului. Treptat simți cum razele soarelui îi străpung trupul scoțând din ea tot ce are mai frumos. Pielea căpătă nuanțe strălucitoare de un alb-rozaliu, părul scurt de altă dată se revărsa acum în valuri mătăsoase ce-i mângâiau umerii, ochii primiră o sclipire aparte, iar zâmbetul, zâmbetul micuț din colțul gurii se îmbina perfect cu tot, era pata de culoare pe chipul senin, un fel de curcubeu al lacrimilor ascunse în suflet, pe care obrajii ei nu le cunoscuse niciodată. Era momentul în care ceva urât se transforma în ceva frumos. Sluțenia de altă dată se sfâșiase de pe fața ei precum o felină își sfâșie prada. Pașii ei călcau acum pe un pământ, care prin finețea lui eclipsa mătasea și catifeaua.

Își privi chipul oglindit în cristalul unui lac. Simțea acum cum toată pădurea trăia doar pentru ea Privighetorile cântau parcă cel mai frumos imn al lor, fluturii purtau cele mai colorate aripi, iar adierea vântului se zbătea puternic să-i mângâie pielea în trecerea printre copaci.

Kore zburda pe poiana luminoasă din mijlocul desișului.Era cea mai fericită, se simțea liberă, se simțea frumoasă. Valsul care îi conducea picioarele se opri brusc pironit în brațele unui…băiat, deosebit de frumos. Privirea fetei rămase ațintită în cea a băiatului, căpruiul ochilor se colora într-un roșu-aprins în lumina soarelui, iar buzele i se deschiseră, provocate de o plăcere interioară intensă ce o cuprindea pe neașteptate.

Buzele tânărului se lipiră de fruntea fetei într-o apăsare delicată și puternică în același timp. Kore simți cum fiecare părticică din trupul ei arde, cum sângele i se scurge cu o nebănuită intensitate, dar îi plăcea, îi plăcea mult, rămăsese anesteziată de acest sărut adolescentin, conturându-i-se în obraji o roșeață palidă. Atunci buzele băiatului coborârâ pe fața fetei, până întâlniră zâmbetul din colțul gurii. Covorul ierbii deveni așternutul mut în care rămase impregnată fecioria unei fete de șaptesprezece ani.

El este Darus…el este frumos. Fericirea lui Kore atinsese cel mai înalt punct ak existenței sale în această zi. Privighetorile îi erau martore. Parcă le simțea gelozia în cântecul asurzitor, gândindu-se că niciodată nu vor avea parte de trăirile pe care ea le are.

Deja ea trăia într-un univers al ei și al lui Darus. Deși tatălui i se părea schimbată, el nu avea curajul să-i arunce vreo întrebare pentru că știa că răspunsul adevărat fata nu-l va grăi.
Așa se scurgeau zilele în căsuța ponosită de la marginea pădurii…tatăl pleca la muncă, iar Kore la delir.Fiecare clipă alături de Darus devenea din ce în ce mai prețioasă, iar rodul iubirii lor, nu creștea doar în sufletul fetei, ci de la un timp și în pântec.

Kore știa ce avea să urmeze, știa că va deveni a lui, că se vor contopi într-un singur trup, nume și suflet, dar…

Într-una din zile, după ce fata străbase iar întunecatul tunel, ce acum îi părea mai larg, mai luminos și mai călduros ca niciodată, din cauza făcliei aprinse a iubirii ce o purta în priviri, îl văzu pe Darus cum în trei răsuciri de mână se prefăcu într-o privighetoare și zbură în crengile unui copac unde îl aștepta cu glas duios și dulce o altă privighetoare. Cele două păsări își desfăcură aripile într-o apropiere ce părea a fi o îmbrățișare și ciocurile lor se atinseră parcă într-un sărut.

Din clipa aceea Kore simți cum ceva se dărâmă în ea, cum fiecare bucată de carne din trup îi este otrăvită, înțepată și mușcată. O durea rău, o durea mult…Se simțea moartă, dezamăgită, mințită. Îndată își dădu seama că Darus e un duh, da așa era…și era unul rău. El o urmărise din momentul în care pășise în tărâmul pădurii și de atunci o văzuse o pradă a infernului. Faptul era deja consumat. O ispitise pasional, supunând-o pierzării sufletului. Era o iubire neîmpărtășită, o iubire trupească, el era îndrăgostit cu adevărat de glasul acelei privighetori, pe ea o iubea sincer. Kore parcă știa totul acum, totul i se înfățișa în priviri, fiecare bucată de adevăr o mușca, simțea cum pe umerii ei cade un păcat greu, dar nu îl știa. Atunci ea blestemă privighetorile, blestemă pădurea, păsările se răspândiră în toate colțurile lumii, cu o repeziciune ce înscena o evadare din temniță, lăsând în urma lor un pustiu, adânc și tăcut, ce arse apoi în flăcări imense, care topeau încet, dar sigur frumusețea Korei cea dobândită pe aceste meleaguri.

În pântecele fetei se zbătea cu o putere ucigătoare fiul duhului. Voia să vadă lumina acestei lumi, care nu era a lui. Reuși să iasă, lăsând-o pe mama lui zăcând pe pământul ars, coborâtă cu sufletul în infern, trăgându-l după ea si pe tatăl ei.

Acest fiu de duh era afundat într-o sluțenie mitică, întrecea cu mult pe cea a Korei, semăna mai degrabă cu un pui de mistreț, corpul fiindu-i acoperit total cu păr, ia în frunte i se zărea vârful unui corn. Pe cât de urât era, pe atât de frumos era sufletul lui. Era un suflet pur, un suflet născut din duh și om, o taină nemaiîntâlnită. Gothes era numele lui, nume pus de infern , dar botezat de soare. El știa de pădure, știa că a existat cândva, de aceea se rugă de tatăl lui, Darus, să o readucă la viață.

Darus știa că singura metodă prin care îi putea îndeplini dorința fiului său ar fi să renunțe la nemurire, să coboare în infern alături de Kore, unindu-se cu sufletul ei în flăcări pe veci. Și așa făcu…măcar asta îi putea oferi lui Gothes.

În locul ruinelor se înălțară falnici copacii de altă dată, iar privighetorile se întoarseră la cântul lor deosebit. Blestemul se rupse…de acum oricine putea pătrunde în pădurea privighetorilor, iar Gothes își primi locul de onoare în desișul misterios, cinstind amintirea părinților săi, Kore și Darus.

Așa a fost, așa am povestit, pădurea o găsiți și acum, dar trebuie doar să știți să căutați!

Sursa:http://glossymine.blogspot.ro/2012/09/privighetorilor-afost-odata-ca-niciodata.html Continue reading Basm de la Concursul International “Basmele Reginei Maria” ediția 2012 de Anca Maria Tache

DE CE REGELE MIHAI

Jurnal de bord, Sep 4, 2012

de AURORA MARTIN

Blestemul culturilor mici plasează România într-un spaţiu cultural, uneori chiar şi geografic, necunoscut pentru străini. De aceea, când participi, ca român, la o conferinţă internaţională, trebuie să munceşti mult mai mult decât un american, de exemplu, pentru a te remarca şi a demonstra că valoarea nu ţine seama de coordonate geopolitice. Am luat mereu acest blestem ca pe o provocare şi am căutat să îl transform în binecuvântare, stârnind străinilor dorinţa de a întâlni şi alţi români sau curiozitatea de descoperi şi mai mult din cultura română.

Aşa s-a întâmplat şi la Caux, în Elveţia, unde, de trei ani, particip la Human Security Forum, alături de circa 400 de personalităţi din mediul guvernamental şi non guvernamental, diplomatic şi universitar din întreaga lume. Bucuria de a reîntâlni oameni care ştiau România prin mine, mi-a fost umbrită, în vara aceasta, de îngrijorarea lor pentru degringolada politică din ţară. România era prezentă, într-adevăr, la toate ştirile, şi nu într-un fel de care să fiu mândră. Cei care mă apreciau, acum mă compătimeau. Iluştrii noştri politicieni coborâseră România la nivelul ţărilor din lumea a treia.

Cu această mâhnire în suflet, am nimerit, într-o zi, la masa de prânz lângă Dick. Nu ştiam cine e, dar am văzut că a plecat în timpul mesei. O doamnă în vârstă mi-a spus:

“- Dick are emoţii. Va fi condus să-l viziteze pe Regele Mihai acasa la el. Sunt prieteni încă din tinereţe.” Dick are, într-adevăr, puţin peste 90 de ani. Vestea m-a emoţionat, de parcă eu însămi aş fi plecat după Dick…

A doua zi oamenii mă opreau conspirativ: „Ai aflat? Însuşi Regele Mihai a deschis uşa!” „Ştii, erau aici şi Pincipesa Margareta împreună cu Principele Radu…”. „Principele Radu a vrut să ne servească personal cafeaua… Ce onoare…” „Trebuie să fiţi tare mândri voi, românii, să aveţi un Rege aşa de impozant şi aşa de umil…” „Prin anii 60, Regele Mihai şi Regina Ana veneau cu fetele aici. Uite, fetele se jucau acolo, lângă fereastră. Mai tîrziu s-au implicat şi ele, cu atâta dedicaţie în activităţile noastre din Initiatives of Change …”

Aerul de legendă ce învăluia Familia Regală românească m-a făcut să-mi înalţ din nou privirea cu demnitate. Imaginea mocirlei politice din ţară se estompa şi pentru mine, şi pentru cei care, şi numai rostind numele Regelui Mihai, se luminau.

România strălucea din nou prin Regele Mihai. Cum este firesc, dealtfel.

Sursa: http://www.stelian-tanase.ro/zona-libera/bucuresti-strict-secret-rose-pompon-si-tolstoi/

Femei in CTRL: La doar 26 de ani, Sandra Gatejeanu Gheorghe este Directorul de Protocol al Casei Regale a Romaniei

Sursa: http://www.perfecte.ro/joburi/femei-in-ctrl-la-doar-26-de-ani-sandra-gatejeanu-gheorghe-este-directorul-de-protocol-al-casei-regale.html

Daca ati avut privilegiul sa participati la un eveniment organizat de Palatul Elisabeta recent, probabil ati remarcat o tanara bruneta, cu tinuta eleganta si silueta delicata, care paseste insesizabil printre invitati, asigurandu-se ca totul se desfasoara impecabil, conform normelor de eticheta si de protocol. Este vorba despre Sandra Gatejeanu Gheorghe, cea care, de patru ani incoace, detine functia de Director de Protocol al Casei Regale a Romaniei.

Esti absolventa a Facultatii de Drept si a celei de Stiinte Politice. Ce visai sa fii pe vremea cand erai studenta?

Mi-am dorit foarte mult să urmez ambele facultăți, motiv pentru care am muncit foarte mult în cei patru ani de facultate dar am avut și satisfacții foarte mari. În cadrul ambelor instituții am urmat cursurile la zi, astfel că dacă dimineața eram la Drept, după prânz mă mutam la Științe Politice și invers. La finalul studiilor oscilam între o carieră în diplomație și o carieră de magistrat, dar destinul a ales pentru mine.

Dar inainte de asta, cand erai mica, aveai fantezii cu tine ca Printesa, ca majoritatea fetitelor?

Nu îmi aduc aminte. Însă înainte să lucrez pentru Familia Regală a României citeam foarte mult despre monarhiile lumii și despre regalitatea europeană. Îmi amintesc și acum luna mai 2004 când am urmărit la televizor Nunțile Regale ale Principilor Moștenitori din Danemarca și Spania.

La doar 26 de ani esti Director de Protocol al Casei Regale a Romaniei. Cum ai ajuns aici?

Am aflat de la un coleg de la Facultatea de Drept că se făceau angajari pentru postul de consilier al Alteței Sale Regale Principelui Radu, care, la acel moment, deținea funcția de Reprezentant Special al Guvernului României. După mai multe testări am obținut postul de expert guvernamental în cadrul Biroului Reprezentantului Special al Guvernului, însă cel mai important moment a fost interviul cu Principele Radu.

Întâlnirea a avut loc în preajma Sărbătorilor Pascale, în Vinerea Mare, la Palatul Elisabeta. Deși sunt o fire timidă, am încercat să îmi ascund emoțiile și cred că m-am descurcat bine. După câteva săptămâni mi-am început activitatea intrând direct în comitetul extins de organizare a Nunții de Diamant a Majestăților Lor Regelui Mihai și Regina Ana.

Trecerea de la consilier al Principelui Radu la Director de Protocol al Casei MS Regelui a avut loc în octombrie 2008, când, după ce Alteța Sa Regală Principele s-a retras din funcția de Reprezentant Special al Guvernului, împreună cu Principesa Moștenitoare mi-au propus noua poziție.

Ce presupune, concret, jobul tau?

Jobul meu presupune o multitudine de activități și pot spune că nicio zi nu seamănă cu cealaltă. Directorul Protocolului coordonează vizitele oficiale ale Familiei Regale a României în străinătate, dar și Călătoriile Regale realizate în România de membrii Familiilor Regale străine, la invitația Principesei Moștenitoare și a Principelui Radu, păstrează legătura cu Casele Regale Europene și ale lumii, organizează prezența membrilor Familiei Regale Române la evenimentele publice din țară, se ocupă de legătura cu misiunile diplomatice acreditate la București, dar și cu misiunile României din străinătate, organizează evenimentele Familiei Regale, fie că este vorba despre Jubilee sau Seri ale Palatului Elisabeta, Dineuri, Ceremonii de Decorări.

Din păcate, în instituțiile din România nu se acordă o importanță foarte mare acestui domeniu extrem de important atât pentru mediul public cât și pentru cel privat. Eu sunt și membră a Asociației Române de Protocol unde, împreună cu colegii mei, încercăm să răspândim cunoștințele privind normele de protocol și ceremonial.

Care sunt satisfactiile pe care ti le ofera slujba? Dar frustrarile?

Oricine este în slujba Regelui Mihai nu poate avea frustrări. Pentru mine este un privilegiu și o bucurie să pot lucra pentru Familia Regală a României. Nu poți să nu fii fericit că pentru fiecare activitate reușită membrii Familiei Regale îți mulțumesc, că dacă ești sunat peste program prima frază pe care o auzi este ,, Îmi cer scuze că vă deranjez în timpul dumneavoastră liber”. Pentru mine și cred că și pentru colegii mei, Palatul Elisabeta este ,,casa” noastră, locul unde ne petrecem, cu plăcere, aproape toată ziua.

Ai avut pana acum o situatie de criza la locul de munca?

Orice activitate publică, începând cu un dineu restrâns și finalizând cu un Jubileu Aniversar nu este lipsită de situații tensionate. Întotdeauna apar modificări de ultim moment – un invitat care nu mai vine la dineu deși confirmase prezența, situație în care întregul amplasament la masă trebuie schimbat pentru a respecta ordinea de precădere sau o coloană oficială mult prea mare ce nu reușește să păstreze ordinea mașinilor componente în traficul din București.

Cu o situație specială ne-am confruntat la Jubileul Aniversar al Principesei Moștenitoare, când la întoarcerea de la Sinaia spre București cele două autocare ce transportau musafirii străini s-au ciocnit. Din fericire nimeni nu a fost rănit grav, însă cu toții ne-am speriat. În plus, musafirii străini nu mai aveau cu ce să se deplaseze de la Hotel la Opera Națională din București, acolo unde avea loc Concertul de Gală. Cu toate aceste peripeții am reușit să ne descurcăm. Jubileul a fost apreciat de toate Familiile Regale străine prezente, desi suntem o echipa mica.

Iti amintesti prima intalnire pe care ai avut-o cu Majestatile Lor Regele Mihai si Regina Ana?

Da, i-am întîlnit pe Majestățile Lor cu ocazia întoarcerii oficiale a Regelui Mihai la Castelul Peleș după șaizeci de ani. A fost un eveniment istoric și îmi aduc aminte că au fost foarte mulți oameni prezenți. Familia Regală a ieșit pe Poarta Suveranilor din Castel iar Regele Mihai a ținut un discurs emoționant.

Calatoresti mult in interes de serviciu. Care e cel mai exotic loc vizitat si cu ce ocazie ai mers acolo?

Cred că cel mai exotic loc vizitat în interes de serviciu a fost Statul Qatar. Am avut privilegiul să-i însoțesc pe Principesa Moștenitoare și Principele Radu în vizita oficială pe care au efectuat-o la invitația Emirului Statului Qatar, în noiembrie 2009.

Ai participat la nunta Printesei Victoria a Suediei si la cea a Printului William. Cum a fost sa fii prezenta la o nunta regala?

Da, în calitate de Director de Protocol am avut privilegiul să însoțesc pe Majestățile Lor și pe Altețele Lor Regale la evenimente unice. Într-adevăr, am participat la căsătoria Principesei Moștenitoare a Suediei în iunie 2010, la căsătoria Ducelui și a Ducesei de Cambridge în aprilie 2012, la Jubileul de 60 de ani al Principelui de Wales în noiembrie 2008, dar și la vizite oficiale în Qatar, Iordania, Germania și Marea Britanie.

Nu cred că pot descrie sentimentele care m-au încercat la aceste evenimente. Ce vă pot spune este că nunta de la Stockholm a fost preferata mea. Povestea de dragoste dintre Principesa Victoria și Principele Daniel este foarte frumoasă, orașul era pregătit de sărbătoare fiind decorat cu zeci de mii de flori și au fost reprezentate aproape toate Familiile Regale Europene și ale lumii.

Atât concertul de la Filarmonică din preziua căsătoriei, cât și ceremonia de la catedrala veche de peste 700 de ani au fost emoționante și, în plus, nunta a avut loc chiar de ziua mea.

Apropo de asta, care este cea mai frumoasa amintire profesionala pe care o ai?

Cea mai frumoasă amintire profesională pe care o am este legată de ceremonia de decorare în cadrul căreia am primit de la Majestatea Sa Regele Mihai I Medalia pentru loialitate. Eu particip de obicei la toate investiturile realizate de Majestatea Sa sau de Principesa Moștenitoare și sunt foarte emoționată de fiecare data, însă atunci când am primit eu decorația a fost incredibil.

A fost cea mai fericită zi din viața mea, mai ales că această decorație este semnul prețuirii Majestății Sale față de românii sau străinii care au dovedit încredere și loialitate în destinul Familiei Regale din România, făcând eforturi pentru a sprijini principiile binefăcătoare ale Coroanei în țara noastră.

Esti si profesor asociat la Facultatea de Drept. Cum crezi ca te percep studentii, prin prisma functiei tale?

Da, într-adevăr sunt colaborator în cadrul Facultății de Drept a Universității din București la disciplinele Drept Roman și Istoria Statului și a Dreptului Românesc. Cred că sunt un profesor sever, care încearcă să formeze studenții pentru cariera viitoare, atât din punct de vedere profesional dar și moral.

Nu cred că jobul meu îi face să mă privească altfel pentru că majoritatea profesorilor din cadrul Facultății de Drept dețin sau au deținut funcții publice (Miniștrii ai Justiției, ai Afacerilor Externe, ai Muncii, Avocatul Poporului, Judecători ai Curții Constituționale).

Porti mereu tinute elegante si participi la evenimente care au un cod vestimentar strict. Nu e obositor sa fii tot timpul la patru ace?

Întotdeauna am preferat stilul elegant, deci pentru mine nu este obositor să respect dress code-ul impus la evenimentele ce se desfășoară în prezența Familiei Regale. Pentru ținutele casual îmi rămân week-endurile libere și vacanțele.

Dintre toate tinutele purtate pana acum la evenimentele oficiale, care a fost preferata ta?

Nu cred că am o ținută preferată însă îmi plac foarte mult rochiile Irinei Schrotter și cele create de designerul Rhea Costa.

Apropo de tinute frumoase, rochia ta de mireasa a fost absolut superba. Cine este designerul?

Mulțumesc frumos. Rochia a fost adusă din Spania și este creată de atelierul La Sposa. A fost prima rochie probată și cea la care m-am întors după multe vizite în magazinele de profil.

Altetele Lor Regale, Principesa Margareta si Principele Radu, au participat la nunta ta. Cum a fost acel moment?

Pentru mine slujba de la Biserica Sfântul Elefterie a fost cel mai emoționant și fericit moment din viața mea personală. Faptul că Altețele Lor Regale ne-au onorat cu prezența a fost incredibil. Am avut foarte mari emoții pentru că îmi doream ca totul să iasă bine, pe de o parte în calitate de mireasă, iar pe de altă parte în calitate de Director de Protocol al Casei Regale. Și invitații eu fost impresionați de prezența Altețelor Lor Regale.

Povesteste-mi putin despre tine si sotul tau – cum v-ati cunoscut?

Ne-am cunoscut la Facultatea de Drept unde eram colegi de an. Suntem împreună de cinci ani și jumătate. Destinul a făcut să ne întâlnim și să ne revedem în repetate rânduri, dându-ne astfel seama că vrem să ne construim un viitor împreună. Ne-am logodit de ziua mea, în 2009, și un an mai târziu, în septembrie, ne-am căsătorit.

Stiu ca va place sa calatoriti. Unde mergeti anul acesta in vacanta?

Anul acesta am ales să vizităm Portugalia dar ne-am păstrat câteva zile și pentru România. Vrem să mergem pe Transfăgărășean și pe Șoseaua Transalpină.

Ce faci cand vrei sa te relaxezi, sa te rasfeti?

Îmi place să fac sport – fie că este vorba despre înot, echitație, tenis de camp sau schi. De asemenea, îmi place să citesc o carte bună, să ies în oraș cu prietenii, să fac drumeții, să descopăr orașe noi dar și să merg la cumpărături.

Care e ultima carte buna pe care ai citit-o?

“First Ladies. De la Eleonor Roosevelt la Hillary Clinton”, scrisă de Regine Torrent. Este o carte despre unsprezece Prime doamne din istoria americană a secolului al XX-lea.

Dar ultimul film pe care l-ai vazut?

Men in Black 3.

Lucrezi ca avocat, esti director de protocol la Casei Regale, predai la universitate – cand mai ai timp pentru tine si pentru sotul tau?

Din fericire și el are un program destul de încărcat așa că, deși avem puțin timp liber, încercăm să îl exploatăm la maximum. Important este să faci ceea ce îți place, să ai satisfacția lucrului bine făcut și să lupți întotdeauna pentru ceea ce-ți dorești. Dacă ești mulțumit cu ceea ce faci, cu viața pe care o ai , reușești să îți faci și timp pentru micile plăceri ale vieții.

Fotograful Regelui

August 18th, 2012,

Text de Corina Anghel

Fotografii de Octavian Tibăr și Daniel Angelescu

În calitate de fotograf oficial al Familiei Regale a României, Daniel Angelescu trăieşte de ani buni ca într-o poveste cu regi şi regine. Dar, ca în poezia lui Kipling, deşi păşeşte alături de Rege, şi-a păstrat firea. Cu demnitate şi modestie.

Îl întâlnesc adesea, cu aparatul foto, la evenimentele publice ale Familiei Regale a României. Alert, ubicuu şi discret în acelaşi timp, înfăşurat parcă într-o centură de genţi negre, burduşite cu aparate şi obiective foto. Privindu-i lucrările pe site-urile Casei Regale şi postările pe reţelele de socializare îţi dă impresia unui fotograf pasionat, care nu ratează nici una dintre clipele de graţie ale familiei sale. Poate că sună a lezmajestate, dar Daniel Angelescu şi-a găsit, la Palatul Elisabeta, familia de suflet.

❙ Cum aţi ajuns fotograf?

– Unchiul meu era fotograf amator, avea laboratorul în baie, după modelul vremilor dinainte de ’89. Mă lua pe lângă el când lucra şi mi-a deschis gustul pentru arta asta. Tot de la el am aflat istoria regalităţii în România, ca pe o poveste frumoasă. Priveam monedele acelea de 100 de lei, cu efigia Regelui Mihai I, şi mă miram: „Cum, noi am avut regi?“

❙ Aţi făcut „şcoală“, cu nume de referinţă?

– Am ajuns în arta fotografică cumva invers, prin industria fotografică. „Şcoala“ mea a fost laboratorul Kodak, din magazinul Unirea, unde am lucrat din ’96 până în 2010. Acolo am făcut „cursuri“ cu cei mai buni fotoreporteri ai noştri. Nume de referinţă? Da. Marius Bărăgan, Tibi Tibăr, Cosmin Bumbuţ, Alex Gâlmeanu, Doru Amăriucăi. Ei îşi developau filmele, scoteau pozele, iar eu învăţam meserie. Din mers. Cum se pun luminile, încadrări, diafragme, folosirea obiectivelor…

❙ Învăţaţi mereu?

– Înveţi. Că n-ai încotro. Evoluţia e rapidă, tehnologia te obligă să te adaptezi, citesc despre tot ce apare nou, chiar dacă nu am acces imediat la aparatura de ultimă oră. Suntem o comunitate, noi, fotografii profesionişti, împărtăşim orice informaţie nouă, învăţăm mereu tehnici, într-un ritm care însă ne fură timp şi ne lasă adesea fără acel răgaz necesar artistului să gândească o compoziţie. Nu mai avem timp să ne lăsăm inspiraţi. Ca să vă fie mai clar, gândiţi-vă că, la fotografierea unui eveniment, aparatele de azi sunt ca nişte mitraliere, tragem sute de cadre, pe repede înainte, iar alegerea celei mai bune fotografii vine după, prin selecţie. Sigur, funcţionează şi inspiraţia, dar într-o mai mică măsură şi provenind în special din experienţă. Din punctul meu de vedere, prin trecerea de la film la digital, s-a pierdut ceva. Cel puţin în fotografia de reportaj – şi aici se includ nunţile, botezurile… Inspiraţiei îi mai rămâne o şansă în fotografia de studio, de produs, de peisaj.

❙ Dacă ar fi să schimbaţi ceva în viaţa dv. profesională, ce alt drum aţi alege?

– Am absolvit liceul de aviaţie, dorindu-mi să conduc avioane. Deci… pilot!

Citatul preferat din discursul în Parlament al Regelui Mihai I al României, din 25 octombrie 2011: „Cea mai frumoasă coroană regală este încrederea şi dragostea românilor”

❙ Ce tip de fotografie preferaţi?

– Instantanee, fotografie de exterior, peisaj. De fapt, le-am încercat pe toate: fotografie de produs, de studio… Dar sufletul îmi rămâne la cea de reportaj. Cu toate că nu mă duc la orice eveniment, sunt oarecum selectiv. Am fost solicitat şi la Cupa Ministerului Afacerilor Externe, la care membrii corpurilor diplomatice se întrec în toate sporturile. O experienţă interesantă.

❙ Dacă vi s-ar cere sfatul, ce argumente pro şi contra meseriei de fotograf aţi aduce?

– E o meserie care îţi răsplăteşte din plin sufletul. Asta, deşi eu sunt foarte critic cu mine şi întotdeauna găsesc ceva care putea fi făcut mai bine, ceea ce e frustrant uneori. Pe de altă parte, spre deosebire de pictură, unde eşti stăpânul elementelor de pe pânză, le schimbi cum vrei, în arta fotografică, pentru că nu poţi schimba realitatea din vizor, ai nevoie poate de mai mult talent, ca să descoperi „picturalul“, acolo unde cei mai mulţi nu-l văd. Ca argument contra… din fotografie nu se scot uşor bani. Şi atunci trebuie să faci o balanţă, să vezi cât de departe eşti dispus să mergi în cariera asta.

❙ Aveţi vreun fotograf preferat? De la noi sau din lume?

– Îmi place fotografia de studio pe care o realizează Marius Bărăgan. Şi, desigur, sunt mari artişti în lume.

„Mi-ar fi plăcut să trăiesc în perioada dintre cele două războaie mondiale şi să imortalizez societatea de atunci, Casa Regală, eleganţa şi demnitatea unei lumi pierdute.“

❙ Ce faceţi dacă într-o zi vă simţiţi rău şi aveţi programată o şedinţă foto sau un eveniment de fotografiat?

– Mi s-a întâmplat o singură dată, dar m-am dus aşa cum eram, încercând să nu se reflecte în fotografii indispoziţia mea. Mort – copt, sunt acolo, ca un soldat. Dar există şi formula „sună un prieten“ (râde).

❙ În general, câte poze faceţi, ca să alegeţi din ele pe cea mai bună?

– Marja de eroare este cam de 20%, dată şi de mişcările neaşteptate ale subiecţilor.

❙ Primul contact direct cu regalitatea?

– În 1992, de Paşte, am fost şi eu acolo, la Continental, în mulţimea de sub balconul Regelui. Un puşti de 18 ani, încercând să prindă pe peliculă toată emoţia aceea copleşitoare, cu un Practika, cu obiectiv slăbuţ rău.

Familia Regală a României, la Palatul Elisabeta

❙ Cum aţi ajuns fotograful oficial alFamiliei Regale?

– Printr-o întâmplare. Cum ziceam mai devreme, pe formula „sună un prieten“. Marius Bărăgan realiza fotografiile oficiale ale Familiei Regale, acelea gen studio, în birou, în parcul palatului. Era în 2006, când s-a anunţat vizita oficială a Principelui Moştenitor Alexandru al II-lea şi a Principesei Ecaterina a Serbiei. Marius ştia că fac mai multă fotografie de reportaj decât el şi mi-a propus să „acopăr“ eu evenimentul, care se desfăşura la Sinaia şi în diferite puncte ale Bucureştiului. Acela a fost momentul de plecare, urmat de o perioadă de tatonări; nu eram nici un mare nume în fotografie, nici nu ştiam o mulţime de lucruri despre cum te porţi în preajma membrilor Familiei Regale… Treptat, însă, le-am învăţat pe toate, cu ajutorul lor şi al staff-ului. Nu mi s-au reproşat niciodată greşelile, cel mult mi s-a arătat cu multă discreţie şi căldură care este protocolul, atunci când îl încălcam din neştiinţă. De fapt, sunt lucruri de bun simţ. Iar dacă eşti atent la detalii, dacă ai şi afinitate pentru un comportament născut din nobleţe şi discreţie, lucrurile se leagă firesc, chiar şi în plan sufletesc.

❙ Ce ştiţi despre celebra fotografie din 1992 cu regele Mihai plutind parcă deasupra mulţimii, undeva pe Calea Victoriei?

– Printată în Germania, pe aluminiu, acum se află înrămată la Palatul Elisabeta. Este destul de mare, 100 pe 70 cm, n-a fost foarte simplu să o reproduc, pentru că suportul metalic reflecta lumina.

❙ V-aţi gândit să faceţi o expoziţie cu Familia Regală în fotografiile dv.?

– Aş fi onorat să adun într-o expoziţie, ca un fel de încununare a colaborării mele de până acum cu Familia Regală, lucrările apărute în albumul Jubileul Regelui, realizat din iniţiativa Alteţei Sale Regale Principele Radu.

❙ Cum l-aţi descrie în trei cuvinte pe Majestatea Sa?

– În trei cuvinte, ar fi aşa: demn, integru şi modest. Dar e mult mai mult de-atât. Eu nici acum nu m-am obişnuit cu prestanţa Majestăţii Sale. Este copleşitoare, deşi Majestatea Sa este cu adevărat foarte modest. Cum spuneam, am crescut în valorile regalităţii. Dar una e să le cunoşti şi alta e să le simţi direct. După schimbarea pe care a produs-o în mine această apropiere, cred că – fac un exerciţiu de imaginaţie – dacă fiecare român ar sta în preajma Regelui Mihai I măcar trei zile, România ar deveni alta. Apoi, sunt simbolurile istorice pe care le reprezintă: parte integrantă a identităţii României, este cel mai în vârstă cap încoronat al Europei şi monarhul cu cei mai mulţi ani (85) de la prima încoronare.

❙ Dintre momentele trăite lângă membrii Familiei Regale, pe care le-aţi alege să le povestiţi, la bătrâneţe, nepoţilor? Momente deopotrivă emoţionante sau amuzante.

– Eram la Peleş, în 2009, mai mulţi fotografi şi cameramani, încercând să prindem momente din vizita la castel a familiei regale şi a oaspeţilor lor de seamă. Era aniversarea Alteţei Sale Regale Principesa Margareta. „Alaiul“ ajunsese într-un salon larg şi foarte înalt, iar Majestatea Sa a ieşit în balcon, să facă poze cu aparatul său. Noi, în spate, cu „armele“ la ochi. Deodată, Majestatea Sa se întoarce şi ne fotografiază, zâmbind: „Iată v-am făcut şi eu vouă o fotografie!“

Sursa:http://revistaflacara.ro/fotograful-regelui/

Pentru cei cu animăluțe de companie

AdoptiiCaini.ro:
“Sterilizarea animalelor de companie
E bine să sterilizăm animalele? Când?
Conform celor mai recente şi ample studii medicale:
-Tumorile mamare sunt de 3 ori mai frecvente la căţea decât la femeie. Dintre tumorile mamare, sunt maligne 53% la căţea şi 90% la pisică.
-Faţă de căţelele nesterilizate, căţelele sterilizate înainte de primele călduri (care apar la vârsta de 7-9 luni) au un risc de cancer mamar redus de 200 de ori, iar căţelele sterilizate după primele călduri au un risc de cancer mamar redus de 12.5 ori. Sursa: The Merck Veterinary Manual, Eighth Edition, 2003, Merck & Co., Inc., Whitehouse Station, NJ, USA
-Faţă de pisicile nesterilizate, pisicile sterilizate până la vârsta de 6 luni au un risc de cancer mamar redus cu 91%. Pisicile sterilizate până la vârsta de 1 an au un risc de cancer mamar redus cu 86%. Sursa: Small Animal Clinical Oncology, S.J. Withrow, D.M. Vali, Saunders ELSEVIER, 2007
– În plus, sterilizarea prin ovariohisterectomie (eliminarea ovarelor şi a uterului) elimină complet riscul de apariţie a cancerului ovarian sau a piometrului (puroi în uter). Piometrul este o boală frecventă la femelele nesterilizate, este dificil de diagnosticat în stadiile iniţiale, şi prezintă risc letal în stadiile avansate.

În concluzie, cel mai avantajos pentru sănătatea unei femele, căţea sau pisică, este să fie sterilizată la o vârstă între 3 şi 6 luni (după imunizare şi înainte de primele călduri). Studiile recente indică o vârstă recomadată similară şi pentru sterilizarea masculilor.
Sterilizarea timpurie nu are efecte negative asupra sănătăţii. Efectele secundare ale sterilizării pre-puberale sunt minore: pe de o parte organele genitale externe îşi reduc mărimea, iar pe de altă parte creşterea oaselor lungi se prelungeşte uneori câteva luni.

Există şi alte avantaje importante ale sterilizării:
– la motanii castraţi, reducerea bulbului penian face ca riscul apariţiei blocajului uretral să fie mai mic decât la cei ne-castraţi
– masculii de câine castraţi sunt feriţi de bolile prostatei, care apar mai ales la vârstă înaintată
– masculii castraţi sunt feriţi de riscul apariţiei cancerului testicular
– există o corelaţie demonstrată statistic între starea de animal sterilizat şi un nivel redus al agresivităţii. Este adevărat că sterilizarea în sine nu rezolvă automat şi sigur probleme de comportament ale unui animal: acestea se tratează prin efort de dresaj şi educare. Dar este cert, verificat statistic, că incidentele cu oameni muşcaţi de câini implică în 6 cazuri din 10 câini nesterilizaţi. (Vezi, de pildă, http://www.dogbitelaw.com/PAGES/statistics.htmlhttp://www.dogbitelaw.com/PAGES/statistics.html .)
-statistic, durata de viaţă creşte semnificativ la animalele castrate.

Unele rezerve sau nuanţe la cele de mai sus pot fi găsite la:

Click to access LongTermHealthEffectsOfSpayNeuterInDogs.pdf

dr.Liviu Gaita
medic veterinar ORTOVET”

STATUL E O CURVĂ de AURORA MARTIN

STATUL E O CURVĂ: îi dai banii înainte şi, când te aştepţi să-ţi presteze serviciile pentru care ai plătit corect, conform târgului, te trezeşti că îţi trânteşte uşa în nas. Afirmaţia nu este a mea, ci a unui bolnav de cancer. Nu este singurul. Este doar unul dintre bolnavii de cancer, care acuză statul de imoralitate, din moment ce i-a plătit taxele şi impozitele impuse, aşteptând să i se garanteze siguranţa stării de sănătate, dar, când a început lupta cu boala, s-a trezit singur şi abandonat. Este STATUL TRĂDĂTOR cel care, deşi îi datora protecţie, a scos de pe piaţă multe citostatice, a eliminat medicamentele ieftine şi l-a făcut să trăiască neputinţa fizică de a-şi procura medicaţia de bază. Umilit, a înţeles că preţul medicamentelor e mai important decât preţul vieţii lui, pentru simplul motiv că el, biet bolnav, nu mai poate aduce beneficii în buzunarul statului; un stat care îl lucrează pe la spate, care e interesat să facă economii, şi nu are niciun interes ca el să trăiască mai bine. Sau măcar să trăiască! Şi asta, pentru că este un STAT MAFIOT, ce dezvoltă structuri paralele, folosind structurile statului clientelar. Boala şi spaima de moarte devin afaceri profitabile. Se închid spitale şi se deschid tot mai multe farmacii, unde se vând medicamente negociate la preţuri avantajoase pentru afacerişti. La mijloc, bolnavul de cancer. Viaţa lui e o afacere: afacerea LOR. Disperarea lui de a trăi satisface nevoia LOR de a trăi mai bine. Trăim într-un STAT CINIC, în care, la nevoia de grijă, sistemul medical răspunde cu dispreţ, batjocură şi umilinţă. În jurul cetăţeanului amărât, doborât de vestea cruntă, nu stau psihologi, care să-i spună cum să lupte cu cancerul, aşa cum se întâmplă în ţările în care 8 din 10 bolnavi îl înving. Un stat agresiv îl face să-şi transforme revolta într-o resemnare mioritică, ce îl plasează automat în rândul celor 8 din 10 care mor. Morfina ajută; devine ultimul prieten adevărat. Dar statul cinic îşi permite, cu indolenţă, să negocieze şi acest drept fundamental al omului de a se stinge în demnitate şi îi taie doza de morfină, lăsându-l pradă chinurilor, torturîndu-l ca în Evul Mediu. E un STAT DUŞMAN, care îi alungă din cetate pe cei care nu mai pot produce pentru el şi îi face să se simtă inutili şi vinovaţi pentru slăbiciunea de a se fi îmbolnăvit. „Vreau să fiu eutanasiată!” – cere public o pacientă disperată – „am obosit să trăiesc şi să mă lupt cu sistemul!” În războiul psihologic dintre bolnavul de cancer şi statul duşman, statul a mai făcut o victimă. Victorie! Ne stăpâneşte un STAT CRIMINAL, care acceptă amatorismul şi afacerismul în structurile de conducere ale sistemului de sănătate, permiţănd promovările pe criterii politice şi menţinîndu-i în funcţii de decizie pe cei care apără diverse interese financiare. Ei au drept de viaţă şi de moarte asupra noastră. A tuturor, căci numai când suntem tineri şi sănătoşi ni se pare că bătrâneţea, boala şi moartea sunt pentru alţii. Cancerul nu e numai pentru alţii! Şi bolnavul de cancer, cândva şi el tânăr şi sănătos, o ştie prea bine! De aceea, epuizat în lupta cu birocraţia şi cu MegaStatul român, nu mai găseşte putere să lupte şi cu boala şi se înregimentează resemnat pe lista celor 465.000 de decese anuale, cu strângerea de inimă că pe noi, ceilalţi, ne-a lăsat în urmă în grija unui STAT BOLNAV.

Sursa: http://www.stelian-tanase.ro/zona-libera/statul-e-o-curva-de-aurora-martin/ 

PRINŢUL CHARLES – DIN NOU CA ACASĂ de AURORA MARTIN

Prinţi, conţi, grofi, blazoane, moşii, conace par cuvinte desprinse din semnatica basmelor sau purtând rezonanţele limbajului cotidian al locuitorilor unor meleaguri mai îndepărtate. Cu toate acestea, timp de trei zile, câteva sate din România se vor bucura de vizita Prinţului Charles, care este primit de contele (sau groful – după terminologia etimologică maghiară) Kalnoky Tibor şi găzduit într-un vechi conac pe care îl are pe o moşie din localitatea Micloşoara din Covasna. Conacul poartă blazonul familiei Kalnoky, un urs străpuns de o săgeată, amintind de titlul de nobil pe care, în secolul al XIII-lea, un strămoş l-a primit, alături de moşie, chiar de la regele Ungariei, în semn de recunoştinţă pentru că i-a salvat viaţa în timpul unei partide de vânătoare, în care fusese atacat de un urs.

Izul medieval al acestei legende a locului se armonizează cu intenţia prinţului Charles de a poposi, în cursul acestei vizite private, mai ales în sate medievale româneşti din judeţele Covasna, Braşov şi Mureş. O plantaţie cu flori îngrijită de o fundaţie specializată în biodiversitate, în localitatea Daia, un punct de procesare legume-fructe din Saschiz şi Valea Zălanului, un sătuc cu numai 150 de locuitori, în care, în urmă cu trei ani, a renovat trei case vechi de peste o sută de ani şi le-a transformat în reşedinţă de vacanţă sunt printre obiectivele sale exprese în aceste trei zile. Sunt acţiuni care se încadrează într-o logică a promovării agriculturii ecologice şi tradiţionale româneşti şi a reabilitării unor sate săseşti din secolul al XII-lea, unele intrate deja în patrimoniul UNESCO.

Prinţul Charles a refuzat să întâlnească autorităţile locale, pentru a evita orice speculaţii cu iz electoral. Pe de altă parte, după toate eforturile pregătirilor pentru Jubileul de Diamant şi după ceremoniile la care a luat parte, a preferat să vină în România să-şi găsească liniştea, făcând plimbări pe jos, prin pădure, retrăind, alături de ţăranii de la noi, bucurii simple care păstrează izul unui trai ancestral, în care ritmurile cotidiene scot individul din vârtejul contemporan şi îl proiectează în armonia naturii. Şi anul trecut, imediat după căsătoria Prinţului William, Prinţul Charles a venit în satele din România ca într-o oază de linişte, pentru că, aşa cum declara pentru Daily Mail: „Ceea ce este minunat în Transilvania este această relaţie unică dintre om şi mediul înconjurător. Acest lucru lipseşte din societatea noastră. Oamenii tânjesc după un anumit sentiment al apartenenţei, al identităţii şi al semnificaţiilor.”

Că nu sunt doar declaraţii pentru imagine, ci convingeri pe care vrea să le împărtăşească şi urmaşilor săi, o demonstrează şi faptul că l-a trimis pe Prinţul Harry să îşi petreacă sărbătoarile de Paşti tot în satele din România. Asta, în timp ce mulţi români şi mulţi tineri români fugeau din România, în cele câteva zile de Paşti, orinde în alte părţi ale lumii!

Pe unde trece, prinţul Charles face istorie, o istorie care se săvârşeşte discret, simplu, firesc, natural, fără pompă, fără patimi avântate şi discursuri electorale, se săvârşeşte aşa cum este în firea lucrurilor, atunci când vine vorba despre monarhie.

FOTO Citynews.ro

Sursa : http://www.stelian-tanase.ro/la-zi/printul-charles-din-nou-ca-acasa-de-aurora-martin/