Basm de la Concursul International “Basmele Reginei Maria” ediția 2012 de Anca Maria Tache

Pădurea privighetorilor

A fost odată ca niciodată. A fost…pe când puricii purtau veșminte cusute în fir de aur de mâna ursitoarelor, o pădure mare și frumoasă, o pădure misterioasă, cunoscută în toată lumea pentru cântul deosebit al privighetorilor ce locuiau într-însa.

Această pădure era însă păzită de un blestem. Oricine pătrundea aici și auzea cântecul păsărilor surzea. Atât de puternic era glasul privighetorilor, acestea având cuiburi așezate în coroanele fiecărui copac din sutele care umbreau acel pământ.

Notele muzicale ale măiestrelor păsări izbucneau doar la lăsarea serii, încântând ținuturile vecine până la a doisprezecea milă, iar în nopțile cu lună plină cântecul se transforma în acorduri cristaline de vioară și din depărtare se vedeau pâlpâind, printre crengile copacilor, luminițe scânteietoare. Se spune însă că, de la marginea pădurii nu se auzea nici măcar un sunet și nu se vedea strop de lumină, doar un întuneric adânc și apăsător care te absorbea spre sufletul unui iad negru…negru.

Acest întuneric era umbra unui Paradis, care la rândul lui își lua lumina din alt Paradis. În miezul desișului negru, privighetorile cântau, iar din pliscurile lor se înâlța spre cer, prin abur, praf auriu, unindu-se de la fiecare pasăre în parte într-un norișor. Era un spectacol minunat, dar nimeni nu-l putea vedea. Cel puțin, încă nimeni nu-l văzuse. Dar exista un ales…doar unul.
La marginea pădurii, veștejită de trecerea anilor zăcea o căsuță ponosită în care locuiau un bărbat văduv și fiica lui Kore. Acesta însă, era mai tot timpul plecat prin cătunele vecine, muncind prin curțile sătenilor, câștigându-și astfel traiul.
Kore, o fată în vârstă de șaptesprezece ani, slăbuță și slută a crescut mai mult singură, întunecimea pădurii punându-și oarecum amprenta asupra aspectului ei.

Într-una din zile, pe când se afla singură, respectându-și ritualul zilnic de curățire a căsuței, observă că sub preșul din mijlocul odăii, podeaua era tăiată sub forma unui capac dreptunghiular, ce părea a fi o trapă. Kore trase puternic de aceasta și spre uimirea ei, i se înfățișă un întunecat tunel subteran. Lângă capacul proaspăt deschis, de unde se înălța un miros rânced de pământ, se zărea inscripționate câteva cuvinte: ” Ferește-te de duhuri; dacă sunt rele te vor atrage în infern; dacă sunt bune nu vor veni. Știam că vei ajunge aici! Mama…”

Odată pătrunsă în tenebrele casei în care copilărise, în fată se dezmorțeau sentimente aruncate cândva într-o parte latentă a ființei. Este vorba de un fel de spaimă, pe care ea, crescând în pustietate de mică, nu reușise să o cultive, amestecată cu o adrenalină intensă care o chema înainte, nelăsând-o să părăsească negura tunelului.

Se pare că ceva știa unde ea trebuie să ajungă, pentru că se trezi în mijlocul unui Paradis: firișoare jilave de iarbă îi gâdilau tălpile, strecurându-se domol printre degetele piciorului. Treptat simți cum razele soarelui îi străpung trupul scoțând din ea tot ce are mai frumos. Pielea căpătă nuanțe strălucitoare de un alb-rozaliu, părul scurt de altă dată se revărsa acum în valuri mătăsoase ce-i mângâiau umerii, ochii primiră o sclipire aparte, iar zâmbetul, zâmbetul micuț din colțul gurii se îmbina perfect cu tot, era pata de culoare pe chipul senin, un fel de curcubeu al lacrimilor ascunse în suflet, pe care obrajii ei nu le cunoscuse niciodată. Era momentul în care ceva urât se transforma în ceva frumos. Sluțenia de altă dată se sfâșiase de pe fața ei precum o felină își sfâșie prada. Pașii ei călcau acum pe un pământ, care prin finețea lui eclipsa mătasea și catifeaua.

Își privi chipul oglindit în cristalul unui lac. Simțea acum cum toată pădurea trăia doar pentru ea Privighetorile cântau parcă cel mai frumos imn al lor, fluturii purtau cele mai colorate aripi, iar adierea vântului se zbătea puternic să-i mângâie pielea în trecerea printre copaci.

Kore zburda pe poiana luminoasă din mijlocul desișului.Era cea mai fericită, se simțea liberă, se simțea frumoasă. Valsul care îi conducea picioarele se opri brusc pironit în brațele unui…băiat, deosebit de frumos. Privirea fetei rămase ațintită în cea a băiatului, căpruiul ochilor se colora într-un roșu-aprins în lumina soarelui, iar buzele i se deschiseră, provocate de o plăcere interioară intensă ce o cuprindea pe neașteptate.

Buzele tânărului se lipiră de fruntea fetei într-o apăsare delicată și puternică în același timp. Kore simți cum fiecare părticică din trupul ei arde, cum sângele i se scurge cu o nebănuită intensitate, dar îi plăcea, îi plăcea mult, rămăsese anesteziată de acest sărut adolescentin, conturându-i-se în obraji o roșeață palidă. Atunci buzele băiatului coborârâ pe fața fetei, până întâlniră zâmbetul din colțul gurii. Covorul ierbii deveni așternutul mut în care rămase impregnată fecioria unei fete de șaptesprezece ani.

El este Darus…el este frumos. Fericirea lui Kore atinsese cel mai înalt punct ak existenței sale în această zi. Privighetorile îi erau martore. Parcă le simțea gelozia în cântecul asurzitor, gândindu-se că niciodată nu vor avea parte de trăirile pe care ea le are.

Deja ea trăia într-un univers al ei și al lui Darus. Deși tatălui i se părea schimbată, el nu avea curajul să-i arunce vreo întrebare pentru că știa că răspunsul adevărat fata nu-l va grăi.
Așa se scurgeau zilele în căsuța ponosită de la marginea pădurii…tatăl pleca la muncă, iar Kore la delir.Fiecare clipă alături de Darus devenea din ce în ce mai prețioasă, iar rodul iubirii lor, nu creștea doar în sufletul fetei, ci de la un timp și în pântec.

Kore știa ce avea să urmeze, știa că va deveni a lui, că se vor contopi într-un singur trup, nume și suflet, dar…

Într-una din zile, după ce fata străbase iar întunecatul tunel, ce acum îi părea mai larg, mai luminos și mai călduros ca niciodată, din cauza făcliei aprinse a iubirii ce o purta în priviri, îl văzu pe Darus cum în trei răsuciri de mână se prefăcu într-o privighetoare și zbură în crengile unui copac unde îl aștepta cu glas duios și dulce o altă privighetoare. Cele două păsări își desfăcură aripile într-o apropiere ce părea a fi o îmbrățișare și ciocurile lor se atinseră parcă într-un sărut.

Din clipa aceea Kore simți cum ceva se dărâmă în ea, cum fiecare bucată de carne din trup îi este otrăvită, înțepată și mușcată. O durea rău, o durea mult…Se simțea moartă, dezamăgită, mințită. Îndată își dădu seama că Darus e un duh, da așa era…și era unul rău. El o urmărise din momentul în care pășise în tărâmul pădurii și de atunci o văzuse o pradă a infernului. Faptul era deja consumat. O ispitise pasional, supunând-o pierzării sufletului. Era o iubire neîmpărtășită, o iubire trupească, el era îndrăgostit cu adevărat de glasul acelei privighetori, pe ea o iubea sincer. Kore parcă știa totul acum, totul i se înfățișa în priviri, fiecare bucată de adevăr o mușca, simțea cum pe umerii ei cade un păcat greu, dar nu îl știa. Atunci ea blestemă privighetorile, blestemă pădurea, păsările se răspândiră în toate colțurile lumii, cu o repeziciune ce înscena o evadare din temniță, lăsând în urma lor un pustiu, adânc și tăcut, ce arse apoi în flăcări imense, care topeau încet, dar sigur frumusețea Korei cea dobândită pe aceste meleaguri.

În pântecele fetei se zbătea cu o putere ucigătoare fiul duhului. Voia să vadă lumina acestei lumi, care nu era a lui. Reuși să iasă, lăsând-o pe mama lui zăcând pe pământul ars, coborâtă cu sufletul în infern, trăgându-l după ea si pe tatăl ei.

Acest fiu de duh era afundat într-o sluțenie mitică, întrecea cu mult pe cea a Korei, semăna mai degrabă cu un pui de mistreț, corpul fiindu-i acoperit total cu păr, ia în frunte i se zărea vârful unui corn. Pe cât de urât era, pe atât de frumos era sufletul lui. Era un suflet pur, un suflet născut din duh și om, o taină nemaiîntâlnită. Gothes era numele lui, nume pus de infern , dar botezat de soare. El știa de pădure, știa că a existat cândva, de aceea se rugă de tatăl lui, Darus, să o readucă la viață.

Darus știa că singura metodă prin care îi putea îndeplini dorința fiului său ar fi să renunțe la nemurire, să coboare în infern alături de Kore, unindu-se cu sufletul ei în flăcări pe veci. Și așa făcu…măcar asta îi putea oferi lui Gothes.

În locul ruinelor se înălțară falnici copacii de altă dată, iar privighetorile se întoarseră la cântul lor deosebit. Blestemul se rupse…de acum oricine putea pătrunde în pădurea privighetorilor, iar Gothes își primi locul de onoare în desișul misterios, cinstind amintirea părinților săi, Kore și Darus.

Așa a fost, așa am povestit, pădurea o găsiți și acum, dar trebuie doar să știți să căutați!

Sursa:http://glossymine.blogspot.ro/2012/09/privighetorilor-afost-odata-ca-niciodata.html

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s