Peste 10.000 de femei au murit în România din cauza avorturilor făcute clandestin, în condiţii barbare şi alte sute de mii au trăit suferinţe fizice şi traume psihice de neimaginat. Politica pronatalistă extrem de represivă a regimului comunist, s-a aplicat prin decretul anti-avort 770 din 1966, care legitima controlul statului asupra corpului femeii. Statul totalitar îi pătrundea până în viscer, punând stăpânire până şi pe intimitatea ei.
În discursul public postdecembrist, li se face o mare nedreptate femeilor, vorbindu-se mult despre deţinuţii politici şi aproape deloc despre femeile decedate ca urmare a legislaţiei antiavort. Sacrificiul lor pare să se şteargă treptat din memoria colectivă, care cultivă, prin diverse fundaţii şi prin specularea demagogiei politicianiste, doar cultul eroilor detenţiei comuniste.
Ca urmare, nu este de mirare că, după 22 de ani de la abolirea decretului ceauşist, primul din 89, imediat după Revoluţie, o nouă propunere legislativă impune femeilor obligativitatea consilierii înainte de a face un avort, urmată de o perioadă de cinci zile de reflecţie. Guvernanţii nu numai că nu îşi asumă nicio răspundere pentru recordul pe care îl deţine România la numărul de avorturi, dar pun pe seama femeilor scăderea demografică din ultimii ani. Astfel se face că 51 de deputaţi şi senatori susţin aceast act normativ, iniţiat de deputatul Marius Dugulescu şi primit cu înfiorare de către familiile în memoria cărora sunt încă vii consecinţele dramatice ale avorturilor clandestine.
Vicepreşedinte al Comisiei pentru dreprurile omului, culte şi minorităţi naţionale, şef al Subcomisiei pentru demnitate umană, deputatul Dugulescu încălcă dreptulul fundamental al femeii de a alege şi de a dispune de propriul corp. Folosindu-se înregistrări foto şi video cu dezvoltarea emrionară şi fetală şi cu procedura de avort, consilierea în preajma avortului, într-o stare de vulnerabilitate emoţională crescută, seamănă mai mult cu un abuz, decât de un ajutor, îmbrăcînd toate formele unei manipulări prin material propagandistic, cu efecte traumatizante asupra femeii, căreia i se induce sentimentul de vinovăţie pentru uciderea fătului.
Necesitatea consilierii asupra riscurilor avorturilor este evidentă, însă ea ar trebui să vină începînd de la vârsta de 14 ani, când adolescentul, primind o carte de identitate, devine responsabil de consecinţele propriilor lui decizii şi fapte. O educaţie sexuală adecvată, care să includă prevenţia pentru sarcini nedorite şi o corectă informare asupra metodelor contraceptive se impun nu numai fetelor şi femeilor, ci, în egală măsură, băieţilor şi partenerilor, tot atât de implicaţi în procesul conceperii unui copil. Empatia şi respectul faţă de femeie ar duce atât la o mai responsabilă abordare a vieţii sexuale, cât şi la diminuarea cazurilor de violenţă în familie.
Dacă aspirăm către o însănătoşire morală a societăţii, discursul Patriarhiei, care consideră avortul o crimă şi susţine „orice iniţiativă care duce la conştientizarea acestui păcat”, este anacronic şi ne împovărează inutil. Este greu să acceptăm că trăim cu atâtea mii de femei criminale în jur, că mama, sora, partenera, fiica sunt sau pot fi toate nişte criminale.
( VA URMA)
Sursa: http://www.stelian-tanase.ro/zona-libera/femei-criminale-de-aurora-martin/