Un bărbat a intrat într-un coafor şi a împuşcat opt persoane, dintre care două au decedat. Una dintre ele era soţia, singura cu care, omul chiar avea o răfuială.
Crima care a avut loc ieri într-un coafor din zona centrală a Bucureştiului a început, de fapt, în dormitor, cu mult timp în urmă. Ceea ce ne-a „deranjat” confortul citadin a fost faptul că spaţiul privat a fost transferat în spaţiul public. A ieşit „la vedere”. Ştirea despre femeia ucisă de bărbatul ei, din gelozie sau din orice alt motiv, la ei acasă, între cei patru pereţi, nu ar fi făcut atâta vâlvă; ar fi făcut, cel mult subiectul unei „ştiri de la ora 5”.
Când vine vorba de cauze ale morţii sau ale invalidităţii femeilor, pe primul loc în statistici nu se află nici cancerul, nici accidentele stradale; pe primul loc se află violenţa domestică, iar victima, de cele mai multe ori, este nevoită să trăiască sub acelaşi acoperiş cu agresorul. Astfel, casa, un spaţiu presupus protector, se confirmă a fi locul cel mai puţin sigur, pentru că, în peste 55% dintre cazuri, agresorul este soţul sau partenerul de viaţă.
Violenţa domestică, sub toate formele ei – violenţă fizică, violenţă sexuală, violenţă psihologică şi violenţă economică – scoate la lumină realităţi în care graniţa dintre normal şi patologic este foarte firavă.. De multe ori, toate aceste tipuri de violenţă coexistă într-o familie, pentru că se angrenează una pe alta, ştrangulând, practic, victima într-un cerc vicios.
Uneori se ajunge la crimă sau sinucidere: este doar vârful macabru al unui iceberg, ieşit dintr-o mare de violenţe psihologice, care, chiar şi atunci când nu lasă răni fizice vizibile, traumatizează victima, punând asupra ei un sechestru emoţional din care nu se mai poate elibera singură. Gelozie, manipulare, ameninţări, hărţuire, denigrare, umilire sunt instrumente de tortură cotidiană care ucid lent, mult mai des decât se face cu o armă fizică. Dar astfel de crime nu apar la ştiri; nu au nimic senzaţional!
De obicei, violenţele şi abuzurile se îndreaptă asupra femeii, dar în acest carusel al violenţei sunt angrenate şi victime colaterale: copiii; pentru ei, traumele individuale au efecte sociale, care se transmit, într-o spirală a violenţei, pe mai multe generaţii. Traumele nu se nu se văd imediat; nu ne sar în ochi. Ieri, în schimb, s-au văzut, pentru că ieri, victime colaterale au fost persoane din afara familiei. Oricare dintre noi putea fi în locul lor. Asta a deranjat peste măsură: violenţa din familie nu a mai fost doar o …”afacere de familie”.
Violenţa domestică este un tip de violenţă care străbate transversal societatea şi societăţile în general, la toate nivelele, pentru că ea nu cunoaşte diferenţieri geografice sau geopolitice, diferenţieri de vârstă sau de categorie socială: pentru o ţărancă, pentru o muncitoare, pentru o artistă sau pentru o profesoară universitară violenţa domestică îmbracă aceleaşi forme de manifestare. Ba chiar, dacă e mai cultivată, dacă e mai sus pe scara socială, o femeie va ezita şi mai mult să-şi denunţe soţul sau partenerul sau măcar să vorbească despre asta, din jenă. Lipsa unei educaţii în spiritul neacceptării violenţei va continua să producă victime.
În lumea satului, dacă Ion o bate pe Măria, ştie tot satul şi… îi vorbeşte lumea; gura satului este o instanţă morală incontestabilă, care a menţinut un echilibru în lumea rurală. Aşezarea pe orizontală a caselor facilitează comunicarea şi cunoaşterea oamenilor între ei. În consecinţă, afirmăm cu certitudine că violenţa domestică este obişnuită în lumea rurală, căutăm chiar cauze în persistenţa patriarhatului şi dăm „împăcaţi” din umeri: asta e! Nu ne deranjăm prea mult să luăm măsuri. La oraş, unde trăim pe verticală, într-un bloc, abia dacă ne cunoaştem vecinii de palier, auzim de multe ori certuri, ţipete, plânsete, dar ne vedem mai departe de treburile noastre, într-un soi de nepăsare citadină faţă de dramele de alături.
Şi-atunci… ne mirăm şi ne cutremurăm când dramele răbufnesc şi ne „deranjează” spaţiul public. Este o ipocrizie în atitudinea noastră, a tuturor! Uitaţi-vă în jur, în familie, la vecini, la prieteni… Puteţi spune că nu aveţi cel puţin un caz de violenţă domestică printre cei apropiaţi?! Aţi denunţat-o? Aţi atras atenţia asupra ei? Aţi încercat să sfătuiţi victima să ceră ajutor la poliţie sau la centre de specialitate? Nu. Aţi luat-o ca pe-un fapt divers. Nu vă deranja. Era violenţa ştiută, violenţa nevăzută, violenţa tăcută…
Tăcerea şi nepăsarea noastră fac victime. Suntem complici la crima asta! Suntem complici la suferinţă!
Sursa: http://www.stelian-tanase.ro/zona-libera/cine-e-complice-la-crima-de-aurora-martin/
Angels Photography's Blog 