How much to charge for photography

Sursa :
How to work out what to charge for your photography services – are your rates high enough?
I’ll keep this one short and simple. I often get asked about what to charge as a professional photographer by other photographers.

Indeed, I can spot fake ‘work enquiries’ from other photographers a mile off. Our prices are published on the Northlight site, but are aimed at helping potential clients and ourselves, not our competitors

Other photographers are the ones who ask for all the details about licensing and rates up front. This is something we discuss with clients merely as part of the process of ensuring we can meet their needs and help solve their problems.

I know from experience that potential clients who instantly concentrate on price are unlikely to become long term clients (see why this is not good at ‘Expanding your photo business‘)

The basics – much simplified, but it works

* Work out how much money you need to live on [M]
Remember taxes, and in some parts of the world, the need to worry about health insurance and the like.
* This money comes from the profit that your business will make, after costs are subtracted from your turnover [T]
Be thorough with costs – travel, cameras, lenses, software, more taxes …anything that the business has to pay to function.
* How many jobs do you think you can average per week?
* How many weeks a year will you be working ?
Note that if this figure is anywhere near 52, then get real and allow for some holidays! Mine is 40
* Multiply the jobs per week, by the number of working weeks to get a total number for a year [J]
* T divided by J gives the average rate/price/fee you need to charge per job [C] to earn [M]

Now comes the awkward bit…

A lot of would-be photographers, and those recently started, don’t like these numbers.

Well that’s fine, go back and refine the inputs. Just remember that if you want to eat, then the figure [M] can’t go too low.
* Maybe you can live on savings for a while, or another job?
* Maybe you should look for work in a more profitable area?
* Maybe you can cut costs?
* Maybe you can price low to try raise the number of jobs? (bad move for lots of reasons…) Not for very long for most people, and hardly conducive to a long term profitable business. Remember that one job that makes £200 profit is worth twenty jobs that make £10.

That’s it – if these numbers don’t stack up, then you’ve at best got a paid hobby or a relatively short career in professional photography ahead of you.

These numbers don’t care if you like them or what you competitors are charging – they give you a simple estimate of what you need to do to earn a living.
But it can still work

It took about 15 months to get Northlight Images into profit (i.e to get [M] at a level I was happy with)

Photography is a fast changing business, but that doesn’t change those numbers…

I’ve written lots of other short articles about the business side of being a photographer, covering many of the things I’ve learnt and discovered over the years.

Angels Photography's Blog

Article posted by Mike Tomkins on :

For years, pundits and industry leaders alike have predicted the end of the optical viewfinder, but enthusiast and pro photographers have stubbornly clung to them for their benefits over electronic viewfinders. Today, a new microdisplay from French company MicroOLED S.A.S. promises to take a big step towards erasing those advantages.

MicroOLED’s latest microdisplay model has a resolution of over five million square dots, with a dot pitch of 4.7 microns, and is said to have no gaps between pixels. That’s an astoundingly high resolution — it’s more than double that of Sony’s XGA (1,024 x 768 pixel) OLED panel, which we’ve seen in the NEX-7, SLT-A77 and SLT-A65, as well as the FDA-EV1S viewfinder accessory that’s available for the NEX-5N. We were already impressed with the resolution of Sony’s EVF, which offer a very sharp image that makes for…

View original post 966 more words

New EVF makes it clear: the optical viewfinder’s days are numbered

Article posted by Mike Tomkins on :

For years, pundits and industry leaders alike have predicted the end of the optical viewfinder, but enthusiast and pro photographers have stubbornly clung to them for their benefits over electronic viewfinders. Today, a new microdisplay from French company MicroOLED S.A.S. promises to take a big step towards erasing those advantages.

MicroOLED’s latest microdisplay model has a resolution of over five million square dots, with a dot pitch of 4.7 microns, and is said to have no gaps between pixels. That’s an astoundingly high resolution — it’s more than double that of Sony’s XGA (1,024 x 768 pixel) OLED panel, which we’ve seen in the NEX-7, SLT-A77 and SLT-A65, as well as the FDA-EV1S viewfinder accessory that’s available for the NEX-5N. We were already impressed with the resolution of Sony’s EVF, which offer a very sharp image that makes for very easy manual focusing, even without zooming in on the live view feed. With double that resolution, the new MicroOLED microdisplay has likely surpassed the limits of the human eye, in terms of resolution at least.

Do note, though, that the press release refers to pixels rather than dots. We think this is likely because the display is also offered in a monochrome version, which has a total resolution of 2,560 x 2,048 greyscale pixels, with a 5:4 aspect ratio. For the full 24-bit color version, capable of displaying around 16 million unique colors, resolution is stated as SXGA. That’s 1,280 x 1,024 pixels, suggesting a four-dot-per-pixel design, likely RGBW. (There’s also a slight inconsistency between the claimed 5.4 million dot resolution, and the 5.24 million dots implied by the array resolution.)

An RGBW array would probably explain the extremely high contrast ratio of 100,000:1, an impressive ten times the range of Sony’s OLED display. This should help MicroOLED’s display answer one of the remaining criticisms of electronic viewfinders, namely that their dynamic range is too narrow to show the nuances of the contrasty, real-world scenes most photographers are accustomed to shooting in.

Other desirable attributes of the MicroOLED display include low power draw of 0.2 watts, and 96 percent uniformity.

Of course, the comparison to Sony’s OLED viewfinders is hardly fair. MicroOLED is said to be targeting uses such as professional cameras and camcorders, the defense and medical industries (night vision and head-mounted displays), etc. By contrast, Sony’s display is already affordable enough to appear in cameras that are affordable to enthusiast photographers. We draw the parallels only because Sony’s display has by far the highest resolution we’ve yet seen in cameras available at retail. These technologies have a way of trickling down surprisingly quickly, though, and that leaves us with the distinct impression that the clock is ticking for the optical viewfinder…

MicroOLED’s new microdisplay has a resolution of around 1.3 megapixels in color, or five megapixels in black and white.
Photo provided by MicroOLED SAS.

Press Release

“MicroOLED introduces highest pixel density OLED microdisplay

MicroOLED’s new 5.4 mega pixel 0.61 inch diagonal microdisplay gives users SXGA resolution in full color at half the power consumption of competing products

Grenoble, France, January 27, 2012-MicroOLED, a maker of highly power-efficient superior image quality microdisplays for near-to-eye applications, today introduced a new 5.4 million pixel density 0.61 inch diagonal, low power consumption OLED (Organic Light-Emitting Display) microdisplay on silicon for applications demanding high picture quality, such as professional camera and camcorder equipment, night vision systems and head-mounted displays used in surgery.

The ultra-compact 5.4 million-pixel microdisplay with a sub-pixel pitch of 4.7 micrometres by 4.7 micrometres is the highest pixel density OLED microdisplay available today. By doubling the pixel density of comparable products, MicroOLED has eliminated the gap between pixels. With no black matrix present, the resulting image resolution is of the highest quality. This makes the 5.4 million-pixel 0.61 inch diagonal microdisplay most suitable for defense, medical and professional camera applications that demand sharp images with very smooth transitional tones.

High contrast (maximum 100,000:1) and high uniformity (96 per cent) also play key roles in picture quality. Depending on how one drives the OLED microdisplay, it can perform using as low as 0.2W, half the power consumption of other products in its category. MicroOLED achieves this low level power consumption even when the fully digital video input is embedded.

“We are really excited by the market potential of our new 5.4 million pixel density 0.61 inch diagonal OLED microdisplay that is superior in picture quality to any product in its category,” said Eric Marcellin-Dibon, CEO of MicroOLED. “This OLED microdisplay is already creating quite a stir among world leaders in imaging products who commend the high pixel density and the remarkable image quality. Moreover, the current trend in replacing optics with electronics components fits excellently with our ability to produce this exceptional picture quality in miniature format. We see many opportunities opening up in existing applications and new markets as a result.”

MicroOLED will market the 5.4 million-pixel density 0.61 inch diagonal microdisplay to address needs in three areas: head-mounted displays used by surgeons, where high resolution and quality of colors and contrast are a must; professional camera and camcorders, where picture quality is key; and night vision applications, where heightened contrast and uniformity enable defense and security professionals to improve the performance of detection and identification equipment.

The 5.4 million-pixel density microdisplay comes in full color (16 million colors), SXGA or monochrome formats (2,560 by 2,048 pixels), both with digital video input. It meets the standard environmental operating requirements for military applications. The new product builds on MicroOLED’s exclusive OLED patent technology that is recognized for its ability to eliminate defects common in other microdisplays, such as color non-uniformity or fixed pattern noise.

About MicroOLED
MicroOLED makes highly power-efficient microdisplays with superior image quality for mobile near-to-eye viewing devices used by consumers, medical professionals, and the defense and security industry. Through its microdisplays, MicroOLED makes it easier to integrate high definition in camera viewfinders, 3D goggles, head-mounted displays and other visual devices. The company’s exclusive high efficiency OLED (organic light-emitting diode) technology license provides significant advantages in high efficiency, contrast, uniformity and image sharpness making its microdisplays superior in quality to the full High Definition image in today’s flat screens. MicroOLED’s products also benefit from very low power consumption.

Founded in 2007, MicroOLED is a privately held company with headquarters, R&D and a new 300,000-unit production facility located in Grenoble, a renowned center of excellence in France for chipset and nanotechnology development. The company is led by a management team highly experienced in advanced technologies, including several years’ research & development in OLED technology from CEA-LETI, a leading European micro-and nanotechnology research center.”

Regele, cel mai puternic om

Regele Mihai, ajuns în cel de-al 91-lea an al vieții, începe agenda externă a Familiei Regale din 2012 cu o vizită oficială la Ordinul Suveran de Malta. Totodată, după douăzeci și doi de ani de ambiguități, viața publică românească pare să fie la unison în convingerea că nu există alt om de Stat român în afară de Rege și că Majestatea Sa este cel mai mare conațional în viață. Cum s-a ajuns aici?

Cred că anii de după 2000, în care Casa Regală a avut o adresă pe harta românească postdecembristă, dau singuri răspunsul la întrebarea ce fel de rol poate avea Casa Regală în viitor.

Familia Regală reprezintă o anume parte a identității naționale și a instituțiilor României moderne, pe care instrumentele noii democrații nu au cum să o reprezinte. Noi am trecut în ultimii șaptezeci de ani printr-o mulțime de experiențe în viața politică și instituțională, diverse improvizații constituționale și, din păcate, anumite concluzii le-am tras mai târziu sau nu le-am tras încă. Toate acestea nu s-au întâmplat “din vina” României, ci pentru că omenirea a experimentat, în secolul XX, mutații fără precedent. Trecerea de la capitalism la comunism a fost o experiență epuizantă, pe care contemporanii ei nu au anticipat-o și au înțeles-o unii greu, alții deloc. Sistemul dictaturii comuniste a fost instalat în anul 1917 în Uniunea Sovietică și a fost încheiat tot de Uniunea Sovietică, în anul 1989. În toate țările comuniste din Europa, trecerea, apoi, de la comunism la capitalism a fost și ea o experiență fără precedent, buimăcitoare, din care unii dintre noi n-au ieșit încă sufletește, mental și, uneori, instituțional.

Dar pentru a înțelege cât mai cuprinzător posibil tragedia petrecută la 30 decembrie 1947, este bine să vorbim cu franchețe și simț de răspundere despre toate aspectele pe care ea le-a implicat. Plecarea Regelui Mihai din România a avut trei consecințe, dar noi vorbim sau ne preocupăm numai de două dintre ele. Prima a fost trecerea la forma republicană de guvernământ, a doua a fost trecerea la dictatura comunistă. Despre aceste consecințe istorice s-a vorbit mult și, uneori, în cunoștință de cauză. Dar a treia consecință, cea gravă și mai greu de reparat, a fost înlocuirea Statului român reprezentat de Mihai I, printr-o grup de oameni care răspundeau comenzilor unor alte interese decât cele naționale. Această fractură la nivelul statalității nu a făcut decât să se adâncească, din 1948 pînă în 1989. În numele Statului s-au făcut o serie de crime și de ilegalități, de gesturi în aspră contradicție cu democrația, iar oamenii au început să perceapă Statul ca pe o sursă a răului, a fricii, a umilinței. Democrația a venit în 1989, dar statalitatea, ca sumă de valori, ca virtute la care națiunea se îndreaptă cu speranță, confort identitar și afecțiune, s-a deteriorat încă mai mult. Aceasta fiindcă oamenii care serveau instituțiile, performând democratic, au năucit și mai mult establishment-ul și rigoarea lui, prin diletantism, uneori prin rea, alteori prin bună-voință. În tot acest timp, preocupat de rănile politice și economice lăsate de dictatura comunistă, societatea românească, chiar la nivelul elitelor ei, a fost puțin preocupată de valoarea numită leadership statal, de categoria aceasta a cârmuirii.

S-a rezolvat trecerea de la dictatură la democrație, prin apariția mai multor partide politice, libertatea a venit ceva mai târziu, mentalitatea s-a schimbat în bine, încet-încet.

Din păcate, de câte ori se vorbea despre anul 1947, subiectul care înfierbânta mințile era disputa monarhie – republică. Regele Mihai însă, prin funcția sa istorică și statală, nu putea să nu vadă, mai înainte de toate, fractura instituției pe care o încarna, și doar mai pe urmă forma de guvernământ pe care această instituție o îmbracă.

Revenirea Familiei Regale la București în anul 2001 nu a legitimat republica, ci a deschis calea către reconstrucția statală a României. Este o cale lungă, care cere patriotism, răbdare, generozitate și viziune. Ea are nevoie să fie parcursă alături de oamenii politici, cu toate limitările lor și cu toate incompatibilitățile lor. Dar are nevoie să fie parcursă și cu elita românească, pe care nimeni nu o poate astăzi obliga la altruism sau simț al datoriei.

Dacă Republica asigură României democrație și libertate în mod corect, dacă ea repară țara instituțional, dacă îi asigură o Lege fundamentală respectabilă și o viață publică sub semnul legii, Casa Regală este gata să conlucreze, pentru scopuri atât de nobile. Aceasta nu va schimba însă niciodată atașamentul Casei Regale față de forma de guvernământ monarhică, pe care o încarnează. Și nici convingerea că Legea fundamentală română din anul 1923 este cea mai bună din câte a avut țara noastră vreodată (cu limitările ei, desigur, datorate realităților acelor vremi).

La 3 ianuarie 1948, când Regele a plecat, ultimul bastion al democrației a dispărut, în Europa de sud-est. Din 1948 până în 1989, Regele a reprezentat singurul petec din România instituțională rămas liber. Această parte a Statului legitim a trăit în țările libere și s-a opus, atât cât a putut sistemului inoculat forțat în România. Dar el nu s-a opus doar formei de guvernământ ori dictaturii comuniste ci, mai ales, fundamentalului rău făcut României, transplantul ilegal de Stat.

În anii războiului rece, diaspora românească a existat și a făcut multe pentru a se opune dictaturii ceaușiste. Erau sute de români în afara țării care visau, ca și Regele, la o Românie democratică, liberă și prosperă. Unii dintre ei voiau monarhie, nu republică. Dar Regele, deși aflat în mijlocul lor, reprezenta prin el însuși o instituție care păstra vie flacăra principiilor statale, dincolo de forme de guvernământ și circumstanțe politice. De aceea nu a fost primit în țară până în anul1997, de aceea unii dintre oamenii politici democrați nu au vrut să-l întâlnească și stau, chiar și azi, pitiți în spatele pretextelor de tot felul. Ce anume l-a ținut pe Rege la atâta distanță geografică și politică de țara-mamă nu a fost faptul că românii erau în majoritate republicani, ci fiindcă țara nu avea puterea de a se întoarce la coerență instituțională și statală.

De la bun început, din decembrie 1989, și până astăzi, Regele a susținut o serie de principii greu de acceptat de către cei care i-au blocat trecerea spre Curtea de Argeș, pe șosea, în anul 1990. Deceniul al zecelea al ultimului secol a fost unul ambiguu. Nu din punct de vedere politic, fiindcă democrația s-a dezvoltat, încet-încet, în acei ani, deși economia și libertățile au stagnat. Ambiguitatea nu venea din lipsa voinței politice, ci din inconsisteța statală și instituțională a României. În anul 2000 a început partea a treia a poveștii românești postbelice, care este și cea mai interesantă dintre toate și mai bogată în evenimente.

Desigur, astăzi Regele nu mai este oprit cu mașini de-a curmezișul șoselei. El continuă să fie descurajat sau sâcâit mult mai subtil, “chirurgical”, nevăzut, conform cu instrumentele epocii electronice. Dar, exact ca în perioada războiului rece, ori în primul deceniu a postcomunismului, ostilitatea față de Casa Regală nu vine astăzi din anti-monarhism, ci din împotrivirea ca România să se schimbe sistemic, statal, în bine.
Este adevărat că popularitatea și simpatia față de Rege și familia sa au crescut foarte mult. Oamenii cunosc și înțeleg mult mai multe decât acum douăzeci și doi de ani. Tinerii sunt informați, conectați și simt nevoia de repere identitare și statale. Ei au simpatie față de curajul și statura morală a Regelui, ca și față de abnegația și modestia fermecătoare a Principesei Moștenitoare. Milioane de români din Europa și America, tineri și competenți, înțeleg mai bine, mai profund, importanța de a trăi într-o țară mândră, demnă și respectată. În plus, candidatura mea la Președinția României în anul 2009 a deschis calea principiilor regale către o parte mare a societății românești, aducându-ne o notorietate de peste 90%.
Palatul Elisabeta, locul în care ne aflăm de aproape unsprezece ani încoace, este dat spre folosința Regelui și a familiei sale printr-o lege votată de Parlamentul României pentru foștii șefi de Stat. Poziția noastră a fost instituționalizată, în sensul că Majestatea Sa a beneficiat de o anumită susținere din partea Statului (la vizitele NATO din 1997 și 2002, la alte vizite pentru Uniunea Europeană, din 2002 încoace, la acțiunile sale interne, ca fost șef de Stat), iar eu am avut șase ani mandatului de Reprezentant Special a trei Guverne succesive, pentru susținerea intereselor românești. Din momentul în care Familia a susținut dinăuntrul sistemului cauza țării, un pas înainte a fost făcut pe calea consolidării prezentului românesc. Nu a fost, însă, un pas spre monarhie, așa cum s-a considerat uneori, nici un pact cu partidele politice la putere, ci un pas înainte pe calea regăsirii acelor valori și instituții ale Statului, sfărâmate cu șase decenii în urmă.

Familia Regală, chiar fără ca forma de guvernământ să se fi schimbat, este un argument transatlantic și european. Nu doar un argument istoric, cultural sau diplomatic, ci un argument statal și politic. De aceea a și fost posibil ca Regele să susțină, continuu, și înainte de 1948 și după aceea, și înainte de 1989 și după aceea, dar și înainte de 2007 și după aceea, aceleași principii în care credea și care nu erau, după părerea sa, respectate sau implementate suficient.

Regele Mihai, mai în vârstă decât NATO și Uniunea Europeană, cel care a reprezentat Regatul României la Încoronarea Regelui George al VI-lea în 1937, cel care a dat mâna cu Truman și cu Churchill, cel care s-a întâlnit cu Marshall, care i-a întors spatele lui Hitler, se vede încă și astăzi ignorat sau nerespectat, de unii dintre oamenii puterii, de dreapta sau stânga, și de corifei ai societății civile. Motivul nu stă, desigur, în respingerea monarhiei ca formă de guvernământ, ci în aparteneța liderilor noștri contemporani la un trecut recent care nu le dă voie (nici mental, nici sufletește și nici “organizatoric”) să treacă dincolo de complexul de chiriași ai Istoriei.

Regele a fost puternic încă de la naștere, dar de fiecare dată altfel, în funcție de vârstă. Copil, a fost puternic pentru că în el se înmănuncheau speranțele națiunii, năzuințele tuturor generațiilor care coexistau la acel moment. După 1927, el a fost puternic pentru că, timp de trei ani, acest copil a salvat, de fapt, Statul și instituțiile națiunii. Din 1930 până în 1940, când tatăl lui a revenit în țară, a fost puternic pentru că a reîncarnat speranța oamenilor și s-a constituit ca alternativă democratică la un deceniu ce o luase razna. Între 1940-1947, el și mama lui, Elena, au fost singurii care s-au opus dictaturilor succesive, întâi cea de dreapta, apoi cea de stânga. După 1947, a fost puternic pentru că a reprezentat simbolul a trei virtuți: statalitatea sfărâmată, la care nu se gândea nimeni, Coroana și democrația (jumătate de continent era sub dictatură). După 1989, n-a mai reprezentat Regele simbolul democrației, fiindcă ea venise fără el, cu o serie de oameni cu merite incontestabile, de curaj și principiali, dar care nu voiau să împartă cu Regele noua democrație.

Din acel moment, Regele nu a mai reprezentat decât Coroana și principiile adevărate ale Statului, lucru care a devenit cu timpul supărător pentru oamenii puterii. Coroana, fiindcă țara era republică, principiile Statului, fiindcă aproape toți cei cu putere acceptau greu că brațul fracturat fusese pus strâmb în ghips.
Valorile pe care Regele le susține nu trebuiesc luate doar drept valori morale și istorice, pentru că aceasta este exact apa calduță în care se scaldă cei care consideră Casa Regală o piesă de muzeu, venerabilă și irelevantă. Dacă îl așezăm pe Rege undeva în istorie și îl punem și pe perete, ca pe o icoană, dormim instituțional perfect de bine, fiindcă el nu ne mai deranjează. Mihai cel bun și blând ne zâmbește tuturor, de pe perete, și ne lasă în continuare să facem ce vrem noi. Poziția Regelui nu este aceasta. El nu este preot, el nu este tată, nu e învățătorul din sat, nu este bătrânul ce ne învață pilde. El reprezintă mai mult decât atât. Când Regele cere oamenilor cu putere din România să fie generoși, în aceeași măsură în care sunt democrați, că trebuie să fie responsabili în aceeași măsură în care sunt liberi, el vorbește ca lider statal. El se referă la instrumente de construit dezvoltare și stabilitate în țară, nu dă lecții de comportament. Principii precum generozitatea, puterea exemplului personal, loialitatea față de țară, spiritul de răspundere, rolul de model, acestea sunt pietre ale temeliei geopolitice românești.
Aceasta face forța lui Mihai I de astăzi, cel care a trecut de 90 de ani, în România lipsită de etică instituțională. El este cel mai puternic dintre noi toți.

Regele, în concertul democratic de astăzi, este unul dintre puținii care are posibilitatea să vorbească despre defectul democrației de a politiza excesiv. Mass-media împreună cu clasa politică dau aproape peste tot, în lumea liberă, impresia falsă că viața noastră s-ar alcătui din politică, în marea ei majoritate. Nu este adevărat deloc. Omul, cetățeanul democrațiilor lumii, are o viață plină de alte semnificații și preocupări decât politica. El năzuiește, iubește, mănâncă, are nevoie de soare, de prieteni, de muzică sau de sport.

Consecința acestei exagerări este că oamenii politici se bucură din ce în ce mai puțin de încrederea oamenilor. Prezenți în mod obsesiv în mediile de comunicare, ei ajung să fie reflectați ca având în viața noastră o pondere mult mai mare decât sunt în realitate capabili. Liderii de altă esență, precum părinții, profesorul, episcopul, academicianul, gânditorul, militarul, regele și asa mai departe, nu au loc în această reflectare democratică îngustă. Aceasta nu schimbă însă nevoia omului de o diversitate de modele și de pilde.

În anii din urmă, un ziarist de la The New York Times, unul dintre cele mai influente ziare ale lumii, a venit să ceară un interviu Regelui Mihai. De ce a venit la Rege și nu s-a dus la oamenii politici cu “adevărată” putere în România? Pentru că el reprezintă acea parte de putere care nu ajunge să se mai vadă în lumea democratică, dar care există.

Puterea Regelui este nu numai mare, dar este și de o esență destul de rară. Travaliul lui istoric nu s-a încheiat. Deși întinsă pe mai bine de nouă decenii și plină de deznădejde, povestea sa este una frumoasă, fiindcă nu are doar durată, ci și sens pentru viitor.

Articol preluat de pe :