Prin aura Coroanei

Articol de Ioan-Luca Vlad
Avocat, Baroul Bucureşti
Consilier Privat Onorific al Familiei Regale a României

21 ianuarie 2012 – Scriu aceste rânduri târziu, înainte de începutul unei noi zile. O zi care probabil va aduce continuarea mişcărilor sociale începute de fitilul demisiei doctorului Raed Arafat, unul dintre specialiştii României. Ca el sunt mulţi alţii, în ministere şi în firme private, în ONG-uri şi în străinătate, cetăţeni români ne(re)cunoscuţi de mass-media care dau cuvântul aceloraşi „analişti” şi oameni politici zi de zi. Ca el, în sensul de a fi muncitori şi dedicaţi profesiei lor sunt cu siguranţă sute de mii de români pe toate treptele societăţii. O majoritate de obicei nevăzută şi din ce în ce mai neimplicată politic.

Aceşti oameni, majoritatea profesionistă a României, sunt nereprezentaţi. Ei nu sunt decât în parte reprezentaţi de sindicate – mulţi sunt liber-profesionişti, oameni de afaceri, funcţionari publici. Nu sunt reprezentaţi aproape deloc de partide – marea majoritate nu vor să audă de politică. Nu sunt reprezentaţi nici de „societatea civilă” – o văd ca pe un club închis care se auto-serveşte în think-tank-uri şi dezbateri fără sfârşit. Probabil sunt reprezentaţi în grupuri mai mici sau mai mari cu interese comune, de la sport la acte de caritate.

O parte din cei aflaţi în mijlocul mişcărilor sociale sunt, de asemenea, studenţi, pensionari, şomeri, persoane cu locuri de muncă unde efortul nu le este pe deplin recompensat. Nici ei, în majoritate, nu se simt reprezentaţi de feţele vizibile zilnic pe ecranele televizoarelor, şi cu atât mai puţin de nume distante de pe buletinele de vot.

* * *

Cinci sau cincizeci de oameni în douăzeci de milioane sunt un procent infim. Câţiva, aici, în Palatul Elisabeta suntem însă privilegiaţi de a avea alături aura unui simbol viu – Coroana şi Regele Mihai. Prin această aură lucrurile se văd uneori mai clar, alteori mai detaşat, uneori chiar idealist. Privite prin această aură, mişcările sociale din aceste zile sunt un efect nu atât al situaţiei economiei sau a sistemului medical, sau a instituţiilor în general, ci al clivajului între cei nereprezentaţi şi cei ne-reprezentanţi.

Tot această aură mă face să mă uit în primul rând la cauzele instituţionale şi fundamentale ale problemei. Una dintre ele este perpetuarea unui sistem parlamentar care nu mai răspunde epocii moderne. Într-un secol în care mijloacele de comunicare pot să transmită în mod sigur şi autentic mesajele clare ale comunităţii în toată lumea, detaşarea (juridică şi practică) totală dintre alegători şi aleşi, care apare de îndată ce s-au terminat alegerile, nu este naturală şi logică.

Ea este, de asemenea, şi ne-naturală din perspectivă istorică. Să nu uităm că Parlamentele reprezentative au apărut nu ca o colecţie de membri de partid, ci ca foruri ale mandatarilor naţiunii. Noţiunea de „mandatar” este mai mult decât noţiunea de „reprezentant.” Mandatarul este un reprezentant cu o obligaţie – aceea de a respecta voinţa mandantului, îndeplinind ceea ce mandantul l-a însărcinat. Actualmente, juridic vorbind, deputatul sau senatorul este eliberat de orice asemenea obligaţie odată ce a fost ales, existând numai o sancţiune – simbolică de altfel în contextul votului proporţional – de a nu fi reales.

Soluţia din această perspectivă ar consta în adoptarea unui sistem electoral pur reprezentativ şi pur democratic, în înţelesul original al cuvântului – demos – cratos, autoritatea poporului. Practic, acesta ar presupune obligaţia constituţională a reprezentanţilor de a urma deciziile cetăţenilor din circumscripţia pe care o reprezintă, cel puţin pe acele probleme considerate îndeajuns de importante a se supune unei dezbateri largi. În condiţiile în care organizarea unor referendumuri naţionale este laborioasă, şi se vorbeşte despre votul prin corespondenţă, rezultanta logică a celor două este că referendumuri, prin corespondenţă sau electronice, la nivel de circumscripţie (oraş, sector, grup de comune) ar reprezenta expresia prin excelenţă a subsidiarităţii şi a reprezentativităţii corpului politic în luarea deciziilor pentru naţiune.

În acest fel, printr-un dialog constant dintre cei reprezentaţi şi cei aleşi, fără aşa-zisa mediere (de fapt, filtru) al unor organizaţii tematice (ONG-uri, sindicate, asociaţii etc. care au un rol bine definit, dar nu generalist), cetăţenii s-ar identifica în deţinători ai puterii politice, şi, astfel, cu sistemul pe care astăzi îl neagă în esenţa lui. Mai mult, acest sistem presupune votul uninominal absolut, într-o proporţie de reprezentare asemănătoare cu cea actuală. Această modalitate de alegere ar demola monopolul partidelor asupra alegerilor, permiţând fiecărui cetăţean interesat de mersul societăţii să candideze în circumscripţia lui – ştiind că, dacă primeşte şi 35% din voturi (iar ceilalţi candidaţi mai puţin de atât), el va fi ales.

Dând cetăţeanului posibilitatea de a candida singur, cu ideile şi pe onoarea sa, el este şi responsabilizat. El nu mai poate, în acel moment, să se eschiveze, ci va trebui să gândească singur asupra dilemelor pe care guvernarea ţării le presupune. El se va informa şi va informa, despre taxe şi impozite, despre modul în care se poate face export şi ce se poate importa, despre cât de inteligent este împrumutul extern şi cât de benefică este o investiţie propusă… Cetăţeanul va deveni un membru al comunităţii politice, astăzi inexistentă.

Partidele îşi au şi ele rostul, însă numai ca grupări ale cetăţenilor cu viziuni comune asupra societăţii. Ele nu trebuie să devină centrul vieţii politice şi nici să monopolizeze administraţia statului, aruncând-o într-un carusel al schimbării la fiecare patru ani. Într-un sistem cu adevărat reprezentativ, partidele politice ar fi pistile în care ideile s-ar frământa la nivel local, pentru a se propaga la nivel naţional. Ele ar fi vectorii energiilor creative, negative şi pozitive, pe care le vedem astăzi exprimate difuz. Ele, prin aparatul lor, prin specialiştii lor, ar canaliza aceste energii, dându-le o formă care poate fi transpusă în realitate.

În lipsa unor partide care să-şi urmeze rostul, societatea priveşte către cealaltă jumătate a suveranităţii – suveranitatea simbolică, reprezentată de instituţiile cu o legitimitate istorică (Monarhia – Coroana, Biserica, Armata) şi cele cu legitimitate meritocratică (specialiştii din toate domeniile, guvernul de tehnocraţi). Însă acestea nu au o legitimitate reprezentativă. Ele nu pot înlocui adevăraţii reprezentanţi ai naţiunii. Vindecând nevoia de reprezentare, vom vindeca sentimentul de abandonare al societăţii.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s